luni, 8 septembrie 2014

Codexul Rohonczi


Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus

De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. „Scriere secretă” După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: „Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. „Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. „Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. „Jurământul tinerilor blaki” Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:
„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”
Notă: Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi in Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se „vând” mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?

Dacia

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:
- Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).
Urmează altă întrebare:
- Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:
- Soldaţii „romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!
Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare:
- Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi „romani” care nici ei nu o vorbeau?
Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: „soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”…
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie „fecundate” de soldaţii „romani”?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi „curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.
La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din „doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii „istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!
Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau „latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
„Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.
Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea „The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea
locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.
Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris „Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele „Noi nu suntem urmaşii Romei”, „În căutarea istoriei pierdute” şi „Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , „The History of Civilization” , „The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H.,
(vezi John North, „A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!
Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgară”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba „latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi „românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…
Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare…
(Ion Enache)
Sursa: worldwideromania.com

vineri, 5 septembrie 2014

Maria Magdalena Hamza, femeia care a stăpânit Retezatul

Maria Magdalena Hamza, femeia care a stăpânit Retezatul
„Regina” Retezatului supravieţuia în munți cu ajutorul unei puşti rudimentare din Primul Război Mondial
Dacă ar putea fi reconstituită în întregime, povestea ei ar putea inspira cu siguranţă un film impresionant. Anii au trecut, cei care au cunoscut-o sunt din ce în ce mai puţini, iar mărturiile documentare despre ea sunt foarte puţine.
Câteva frânturi de articole din publicaţii mai vechi specializate în turism sau vânătoare, vreo trei-patru fotografii şi câteva fraze ale unor urmaşi mai aduc aminte astăzi de Maria Magdalena Hamza, celebru ghid al Retezatului, un personaj real, dar în acelaşi timp de poveste, o femeie care reuşea să trăiască singură în sălbăticia muntelui, să vâneze mai bine ca oricine, dar capabilă să relaţioneze şi să câştige respectul unor politicieni de marcă, ambasadori, sau oameni de cultură precum Marin Preda sau Mihail Sadoveanu.
Un cufăr plin cu corespondenţă, fotografii şi diverse scrieri, lăsat în podul unei case din Câmpul lui Neag. În toamna lui 1989, cufărul se prăbuşeşte sub cupa unui excavator cu tot cu acoperiş şi cu tot cu zidurile casei. Este strivit şi făcut bucăţi. Fotografiile, scrisorile şi cărţile se amestecă cu moloz, ţigle şi bucăţi de lemn luate şi puse-n basculantă. Aşa s-a pierdut mai tot ce se ştia şi se putea verifica foarte clar despre Maria Magdalena Hamza, cea numită de Marin Preda „Regina munţilor”. „Au dat jos satul în 1988–1989 pentru că ziceau că sub el este cărbune. A fost mai mult piatră. Noi abia am apucat să ne luăm actele de stare civilă şi strictul necesar. Veneau pe-atunci şi-ţi spuneau: «Astăzi vă demolăm casa», după care soldaţii se apucau să ia ţigla de pe acoperiş. Acolo, în acel cufăr mare de lemn, era corespondenţa pe care Maria Magdalena o ţinuse cu ambasadori ai Angliei şi Franţei la Bucureşti, cu Marin Preda, cu Mihail Sadoveanu şi cu multe alte personalităţi”, povesteşte Violeta Mojoatcă, una dintre nepoatele „reginei munţilor”.
Recunoaşterea
Maria Magdalena Hamza s-a născut la 1894 în Câmpul lui Neag. De mică prinsese mare drag de munte, de drumeţii şi de mers cu cei mari la vânătoare. Prin firea ei era mai bărbătoasă. Maria Magdalena a fost prima femeie din sat care-şi tăiase părul scurt. Tot umblând prin munţi, ajunsese să îi ştie ca-n palmă. Se spune despre Maria Magdalena Hamza că era cel mai bun ghid pe toţi munţii cuprinşi între Câmpul lui Neag, Herculane şi Caransebeş. În Primul Război Mondial ea ar fi fost cea care a călăuzit un detaşament al trupelor române în spatele batalionului bavarez aflat pe Muntele Tulişa, loc în care Armata Română a obţinut o victorie grea dar importantă. La 1919 a fost decorată cu „Virtutea militară”, iar medalia a purtat-o mai tot timpul cu mândrie la piept. Mai târziu (prin 1935 – 1936) a devenit primul cabanier, îngrijitor şi paznic de vânătoare de la Cabana Pietrele. Pe atunci Retezatul era încă destinaţia preferată de vânătoare atât a familiei regale, cât şi a altor personalităţi politice şi culturale ale vremii. Marin Preda a fost găzduit şi ghidat de Maria Magdalena în Retezat. La fel şi Mihail Sadoveanu. De fapt, Marin Preda spunea despre ea că „probabil face vrăji”, pentru că altfel nu îşi explica faptul că dispărea în pădure cu desaga goală şi după numai o jumătate de ceas se întorcea cu ea plină cu păstrăvi. Misterul avea să fie dezvăluit ceva mai târziu. Maria Magdalena avea o mini-păstrăvărie secretă pe un pârâiaş de lângă cabană.
Trauma
În aceleaşi vremuri se spune că un lord englez îl vizitase pe contele Kendeffy la castelul său de la Sântămărie Orlea. Deşi era iarnă, lordul îşi dorea cu tot dinadinsul să împuşte un urs. Fiind vorba de un oaspete de seamă, contele Kendeffy o roagă pe Maria Magdalena să-l ghideze în munte. Regina Retezatului îl duce pe lord la bârlogul unui urs, îi spune să se aşeze atent în poziţia de tragere, după care merge în spatele bârlogului şi începe să ţipe pentru a scoate ursul din bârlog. Animalul iese din culcuş, se ridică pe labele din spate exact în faţa lordului englez şi rage atât de tare încât acesta aproape că încremeneşte de frică. Reuşeşte, totuşi, să tragă cele două focuri de armă şi să omoare ursul, dar constată că, de frică, făcuse pe el. Maria Magdalena îl duce la cabană, îi spală hainele, îl însoţeşte înapoi la conacul Kendeffy, dar nu suflă o vorbă despre ruşinoasa scenă. Drept răsplată, lordul englez îi dăruieşte un ceas de aur. Darul avea să-i aducă însă nenorocirea vieţii, mai târziu. În 1945 întâlneşte pe o vale a Retezatului câţiva soldaţi ruşi. Aceştia încearcă să-i ia ceasul cu forţa. Maria Magdalena se împotriveşte, lucru care îi irită pe sovietici. Soldaţii îi iau ceasul şi o şi violează.
Răzbunarea
Nu trec decât câteva luni şi, tot în munţi, Maria Magdalena dă peste cinci soldaţi ruşi. Dobândise în timp şi arta de a trage cu puşca, reuşind să doboare o capră neagră de la 500 de metri distanţă cu o puşcă normală, fără lunetă. Îi pândeşte, le aruncă fiecăruia câte un glonţ „drept între ochi”, cum povestea ea mai târziu, drept răzbunare pentru trauma ei. Îi îngroapă într-o vale adâncă, situată undeva între pârâul Zlătuiei şi zona numită Cioaca. De vorbit despre incident începe să vorbească abia după ani buni, când darul de a bea şi de a rezista la băutură se transformă şi pentru ea într-un blestem. Unele mărturii spun că tocmai acest păcat al băuturii, cumulat cu vârsta deja destul de înaintată, a făcut ca Maria Magdalena să fie concediată din postul de cabanier şi trimisă să păzească un gater undeva lângă Lupeni. La 1955 moare înecată cu un os de păstrăv. Nu a fost căsătorită niciodată şi nici nu a avut copii. Toată viaţa a trăit mai mult doar din vânătoare şi pescuit. Ca să beneficieze de indulgenţa autorităţilor vremii, mulţi potentaţi ai vremurilor primeau periodic de la Maria Magdalena păstrăvi şi carne de vânat. Puţina sa avere o a lăsat-o surorii sale, Rozalia, care, la rândul său, i-a transmis-o lui Gheorghe Mojoatcă, tatăl Violetei Mojoatcă, deţinătoarea ultimelor puţine documente despre „Regina munţilor”.
Tânărul prieten al „reginei”
Nicolae Timar avea doar 15 ani când a cunoscut-o pe Maria Magdalena Hamza. Are şi o fotografie cu ea, din 1940, anul în care a cunoscut-o. „Eram cu nişte prieteni şi-am hotărât să urcăm la Cabana Pietrele, să facem acolo Revelionul. A doua zi, pe 1 ianuarie, era o vreme splendidă. La un moment dat, apare un necunoscut. Maria Magdalena îl vede şi se repede afară din cabană spre el. Îngenunchează şi îi sărută mâna. Intră amândoi în cabană, „străinul” stă acolo cam vreo oră. Apoi iese şi face o fotografie cu noi. Era tânărul grof Ocskay, cel a cărui familie donase Turing Clubului Român terenul de la Pietrele şi vechea cabană de vânătoare. Maria Magdalena era acolo angajată ca paznic de vânătoare, dar juca şi rolul de cabanier”, povestea bătrânul montaniard. Acesta spunea că nu a apucat să o „descoasă” prea mult pe Maria Magdalena, reuşind să-i „smulgă” doar poveşti de vânătoare pe care spune că acum nu şi le mai aminteşte. „Era foarte severă cu turiştii. Toate trebuiau puse la locul lor şi toată lumea trebuia să respecte regulile. Altfel, nu mai pupai cazare la Pietrele. Eu m-am înţeles bine cu ea. O mai ajutam la treburile cabanei. În plus, dacă-i duceai tutun de la oraş, erai cel mai bun prieten al ei”. Nicolae Timar spunea însă că Maria Magdalena a avut o corespondenţă obişnuită cu musafirii ei de seamă: „Ea nu ştia carte. Probabil că a primit scrisori de mulţumire şi felicitări de la musafirii ei, dar nu cred că le-a răspuns în scris. Poate le-a păstrat ca să se mândrească cu ele”. Acesta ne-a mărturisit că nu crede nici poveştile legate de omorârea soldaţilor ruşi şi nici în performanţele de vânător ale Mariei Magdalena: „Avea o puşcă Saint – Etienne căreia îi tăiase patul ca să o poată ascunde sub manta. Nu cred că puşca aia veche, din Primul Război Mondial, bătea mai mult de 300 de metri. Eu am ţinut arma aia în mână, era o ruginătură, dar funcţiona. Şi eu am tras cu ea. Nici de povestea cu soldaţii ruşi omorâţi nu mi-a spus vreodată nimic, eu nu cred c-a fost chiar aşa”.

Sursa: http://www.glasul-hd.ro/


luni, 1 septembrie 2014

Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine


Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai.
Chinocefalii - existenta oamenilor cu cap de caine
Oamenii cu cap de caine, numiti si "chinocefali", sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica," folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian". Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit "al chinocefalilor", pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.
Sfantul Hristofor - mucenicul cu cap de caine
Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.
Sfantul Mucenic Hristofor - purtand pe umeri pe Hristos Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul "purtator de Hristos" (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.
Sfantul Mucenic Hristofor - imbinare a celor doua reprezentari
Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.
Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.
Sfantul Mucenic Hristofor - fresca din Manastirea Moldovita Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In bisericile si manastirile din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova - , - Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.
Sfantul Mucenic Hristofor - fresca din Manastirea Sucevita Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si iubirea lui Hristos indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
Prima varianta - Hristofor cel preafrumos. 
Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.
Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: "Vai celui prin care vine ispita." Foarte frumos spune , zicand: "Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti." Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
Cea de-a doua varianta - Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.
Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor - sfantul cu cap ca de caine
Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.
Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine
Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.
Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/