Despre pricolici şi vârcolaci

Transformarea omului în animal sau regresarea la fiară este un mit întâlnit la toate popoarele şi în toate perioadele istorice, cu un accent deosebit pe transformarea în lup. În cele ce urmează, ne vom opri puţin asupra unor creaturi stranii asociate acestor mituri, atât în ţara noastră cât şi în alte zone de pe glob, încercând să relevăm câteva trăsături esenţiale ale credinţei menţionate.

Privitor la România, se cuvine să menţionăm că există patru tipuri de fiinţe cu trăsături licantropice. Deşi înrudite, se impun totuşi câteva distincţii.

Unul dintre cele mai vechi şi mai cunoscute studii româneşti dedicatepricolicilor este cel al lui A.M. Marienescu, intitulat chiar Pricolicii şi publicat în 1872 în cunoscuta revistă Familia, cu scopul declarat de a stabili unele corespondenţe între mitologia română şi cea romană. Urmează apoi T. Pamfile, cu Mitologia românească (1915) şi A. Gorovei (Descântecele românilor, 1931).

Pricolicii sunt, în mitologia noastră, “înfăţişări de oameni-lupi”, fie fiinţe cu trup de lup şi cap de om, fie creaturi cu trup de om şi cap de lup, ori, rar, oameni cu coadă, slab dezvoltaţi şi stăpâniţi de o agitaţie nenaturală, dar foarte agili. Aflat în permanenţă la dispoziţia diavolului, pricoliciul acţionează întotdeauna în toiul nopţii, în locuri pustii, codri neumblaţi sau răscruci de drumuri. Poate străbate orice obstacol şi are obiceiul să se aşeze pe pieptul oamenilor adormiţi (similitudine cu un alt demon, succubus, la care vom reveni într-un articol viitor). Pricoliciul poate fi înnăscut (de obicei al nouălea frate dintr-un grup de nouă fraţi lunatici, ori copil zămislit din incest, cazuri în care cadavrul pricoliciului va părăsi groapa după moarte sub această formă) sau devenit (orice om poate deveni pricolici în anumite circumstanţe, de exemplu dacă e blestemat – situaţie în care condiţia are caracter cyclic – dacă îşi bea propriul ud sau dacă bea ud de lup etc.). Este considerat a fi o creatură murdară, asexuată, purtătoare de boli şi molime, din cauza obiceiului său de a se hrăni, pe lângă copii, şi cu animale bolnave sau cadavre. Trăieşte puţin, cât un lup, afară de cazul că este vindecat de condiţia sa, când poate duce o viaţă normală. Împotriva lui se poate folosi iarba numită coada pricoliciului (Aruncus silvestris), care creşte în păduri, în locurile unde un om ticălos sau un lup care se hrăneşte cu carne umană se transformă în pricolici.

Foarte interesant, A. Gorovei consideră că pricoliciul îşi părăseşte adesea mormântul în chip de … hienă, cu scopul de a face rău oamenilor, iar în ecranizarea Nosferatu – O simfonie a groazei, cineaştii au folosit pentru portretizarea demonului tot o hienă, atunci când Hutter întâlneşte în Transilvania un pricolici.

Tot A. Gorovei consideră că pricoliciul nu trebuie confundat cu vârcolacul, care este o fiinţă jumătate-om, jumătate-lup. Acesta este născut dintr-un copil mort, nebotezat, şi este influenţat de fazele lunii. După V. Alecsandri, credinţa în vârcolaci datează la noi de pe timpul dacilor, căci Ovidiu o menţionează, adăugând că vârcolacul este numit în latină vermicolacius. O lucrare interesantă pe această temă este cea a lui G.D. Teodorescu, Mituri lunare; vârcolacii – studiu de etnologie şi mitologie comparată (1889).

O altă faţetă a omului-lup în miturile noastre o reprezintă tricoliciul, o variantă mai sălbatică şi mai violentă a pricoliciului. D. Cantemir (Descriptio Moladaviae, 1716) îl asimilează francezului loup-garou, notând că prin vrăji diavoleşti oamenii se pot preface în fiare şi îşi pot însuşi firea acestora, devorând alte animale şi chiar oameni. T. Pamfile menţionează că denumirea de tricolici („om cu păr de lup pe el”) este de origine greacă şi că monstrul provine dintr-un lunatic. În credinţa populară tricolicii mai pot fi progeniturile unor lupi infernali care se împreunează cu femei bântuite de coşmaruri senzuale, în păduri (vă amintiţi scena cu Lucy din Dracula lui Coppola?…), sau lupoaice de aceeaşi natură care se împreunează cu bărbaţi în condiţii stranii şi păcătoase. Tricolicii umblă în nopţile cu lună plină, având minţile rătăcite şi fiind împinşi de dorinţa diavolească de a distruge tot ce e viu. Uneori se hrănesc cu mânji din hergheliile rătăcite, şi atunci se transformă în mânji-lupi, întorcându-se pentru a decima herghelia din care fac parte.

În fine, se cuvine să nu uităm căpcăunul, a cărui denumire derivă din sintagma cap de câine. Dar şi aici vom insista cu altă ocazie.

Să părăsim acum (chiar dacă nu definitiv…) regiunile noastre, şi să aruncăm o privire asupra vârcolacilor din mitologia universală.

Antichitatea cunoştea aceste fiinţe. Herodot, înIstorii, scrie despre neuri, un popor de vârcolaci care trăieşte în Sciţia. Virgiliu vorbeşte şi el despre oameni care s-au transformat în lupi. Metamorfozelelui Ovidiu atestă prezenţa vârcolacilor în pădurile din Arcadia. Tot Ovidiu ni-l menţionează pe Lycaon, transformat în lup după ce a mâncat carnea unui copil. Grozăviile pomenite de Platon în timpulLykaiei, festivalul grec de la Muntele Lykaon, sunt confirmate de călătorul Pausanias, care declară că un boxer (!… da, boxul exista în antichitate…) pe nume Damarchus a participat la actele de canibalism impuse de ritual şi s-a transformat în lup. El a redevenit om abia după ce timp de nouă ani a reuşit să se abţină de la consumul cărnii umane. Euanthes povesteşte cum un bărbat s-a transformat în lup traversând un lac, iar Agriopas, despre schimbarea unui alt bărbat, ca urmare a devorării intestinelor şi organelor unui copil. Petronius, în Satyricon, spune şi el o poveste cu transformarea în lup, menţionând, probabil pentru prima dată, luna plină…

Însă licantropia, condiţia prin care omul regresează la fiară, căpătând caracteristici de lup, îşi capătă adevăratele valenţe pe măsură ce se apropie de Evul Mediu, cristalizându-se în perioadele imediat următoare. Documentele vorbesc despre Conomor Blestematul, un conducător din Britannia timpurie (secolul al VI-lea), care a ajuns pe tron prin crimă, ulterior ucigându-şi copilul şi cele patru soţii. Numele lui înseamnă „Marele Câine”, iar oamenii din timpul său nu se îndoiau că era vârcolac. Zvonurile puse pe seama Elizabethei Bathory spun că se împreuna cu lupi, şi că se putea transforma în lupoaică. Dar dincolo de aceste menţiuni vagi, găsim sub praful istoriei elemente stranii şi îngrijorătoare, bine documentate, care aruncă o lumină neplăcută asupra poveştii omului-lup. În secolul al XVI-lea licantropia era cunoscută sub denumirile ştiinţifice de melancholia canina şi daemonium lupum, şi considerată la fel de reală ca oricare altă boală. Paracelsus considera că oamenii cu adevărat răi se pot întoarce după moarte ca lupi, hrănindu-se în special cu copii. În Franţa, între 1520 şi 1630, peste 30.000 de oameni au fost acuzaţi de licantropie; majoritatea au mărturisit şi au fost executaţi. În Estonia, între 1610 şi 1650, 55 de oameni au fost judecaţi şi executaţi din acelaşi motiv. Cum se explică asemenea evenimente?… În cele ce urmează vom menţiona câteva întâmplări, a căror realitate nu a fost pusă nici o clipă la îndoială de către contemporani, majoritatea fiind menţionate de cronicari serioşi sau regăsindu-se în documentele oficiale ale autorităţilor. Odată cu trecerea timpului însă, ele au început să dea bătaie de cap istoricilor şi pasionaţilor de mistere, pentru că oricât de îndemnaţi ne-am simţi să le punem pe seama superstiţiilor vremurilor, ele sunt totuşi menite să ne pună puţin pe gânduri cu privire la acest subiect:

Demonul din Magdeburg. Într-o iarnă geroasă, nou-născuţii au început să dispară din Magdeburg în timpul nopţii. Magistratul local, un om pe nume Breber, a descoperit urmele unui lup solitar în zăpadă, şi a organizat patrule şi posturi de pază, fără succes. Adâncindu-se perseverent în anchetă, el s-a înstrăinat de toţi şi de toate, încercând cu disperare să prindă animalul. Relaţiile cu prietenii şi cu soţia lui s-au răcit brusc. Într-o noapte, Breber a fost atacat şi doborât la pământ de o cerşetoare nebună căreia îi dispăruse copilul cu ceva timp în urmă. Femeia i-a şoptit în ureche: „Noaptea are colţi. Noaptea are gheare, şi eu le-am găsit. Urmează-mă”. Îngrozit, Breber a urmat-o la o cabană părăsită, întrevăzând sporadic în faţă un lup cu ceva de mărimea unui nou-născut în fălci. Când femeia a urmat lupul în cabană, s-au auzit urlete cumplite. Breber a intrat înăuntru şi a găsit trupul mutilat al cerşetoarei, copilul plângând şi un lup uriaş deasupra celor două trupuri. A ucis lupul străpungându-i inima cu o lovitură de spadă. Aici mărturia lui Breber devine stranie, deşi nici unul dintre contemporani nu s-a îndoit de adevărul spuselor lui. Când a vrut să decapiteze animalul căzut la pământ, Breber jură că a văzut cu stupoare că nu mai avea în faţă un lup, ci trupul propriei sale soţii. Magistratul a înapoiat copilul şi a relatat incidentul. S-a concluzionat că femeia se contaminase în toamna anterioară, bând apă dintr-o urmă de lup în timpul unui drum în pădure.

Iată şi alte cazuri cel puţin la fel de ciudate:

În 1275, inchizitorul Hugo de Beniols a ars pe rug în Toulouse mai multe persoane, printre care pe Angele, doamnă de Labarthe, o femeie acuzată de păcat cu Satana. Din actele procesului reiese că ea a dat naştere ca urmare a fornicaţiei unui monstru cu cap de lup, care se hrănea numai cu nou-născuţi, fie răpiţi de Angele, fie extraşi din mormintele proaspăt săpate.

În 1340, cronicile menţionează un bărbat pe nume Tristicloke, care, conform martorilor, ataca şi se hrănea ca un lup. Iniţial devorând numai rămăşiţe umane, în timpul unei perioade de foamete, Tristicloke şi grupul din care făcea parte au prins gust pentru astfel de mese, şi au început să atragă călătorii pentru a se hrăni. Treizeci de oameni au murit de mâna lor, înainte ca haita să fie măcelărită de soldaţi. Tristicloke nu a putut fi capturat. Mărturii ulterioare arată că s-ar fi reintegrat în societate sub o identitate falsă.

Clericul curţii şi martorul ocular Johannes Fuend ne-a lăsat un document înfiorător despre Ororile din Savoia. Între 1428 şi 1467, 367 de persoane au fost executate pentru licantropie. Conform lui Fuend, în perioada respectivă Diavolul a sosit în Valais, odată cu el ridicându-se, peste tot, Răul. Bărbaţi şi femei transformaţi în vârcolaci au început să omoare cirezile, să-şi ucidă, gătească şi să-şi mănânce propriii copii, şi să comită numeroase alte fapte blestemate, pe care Fuend refuză să le menţioneze pentru a nu răspândi idei diabolice şi corupţie printre cei ce îi vor citi documentul. Arestaţi şi arşi pe rug zilnic, „pe măsură ce erau găsiţi”, cu numeroase mărturii împotriva lor, unii au rezistat până la capăt celor mai cumplite torturi, fără să se confeseze. Alţii însă au declarat că dacă nu ar fi fost descoperiţi, în cel mult un an ar fi reuşit să răstoarne creştinătatea şi să instaureze domnia Diavolului şi aLupului Încornorat…

În 1502, un om pe nume Pierre Burgot a întâlnit trei călăreţi îmbrăcaţi în negru. Unul dintre aceştia i-a oferit protecţie dacă îl recunoaşte ca Pururea Stăpân, şi dacă renunţă la Biserică, la Dumnezeu, la Iisus şi la Fecioara Maria. Burgot a acceptat. Ulterior l-a contactat un oarecare Michel Verdun, care i-a înmânat o poţiune şi i-a cerut să se dezbrace şi să se ungă cu ea. Conform declaraţiilor celor doi, picioarele şi braţele lui Burgot s-au acoperit dintrodată de păr. Transformându-se împreună cu Michel Verdun, Burgot a comis crime cumplite timp de nouăsprezece ani, răpind, ucigând şi mâncând în special femei şi copii, şi împerechindu-se cu lupoaice. Cei doi au fost în cele din urmă prinşi şi executaţi, arestarea lui Verdun impresionând prin stranietatea ei. Un călător atacat de o fiară a reuşit să o rănească. Urmând cărarea însângerată, gentilomul a pătruns într-o cabană părăsită, unde l-a găsit pe Verdun, căruia soţia sa îi pansa rana. Portretele „vârcolacilor” au fost atârnate în Biserica locală, pentru a le reaminti tuturor de grozăviile ce pot fi comise sub îndrumarea Satanei.

În 1573, în Franche-Compte, copiii au început să dispară. Unii au fost găsiţi morţi şi parţial devoraţi, ca de lupi. Martorii spuneau însă că animalul vinovat avea trăsături umane, familiare. Într-o seară cumplită şi blestemată, un grup de muncitori a dat peste lup lângă cadavrul unui copil. În umbrele înserării, ei au văzut cu groază animalul ridicându-se în picioare cu copilul în braţe şi devenind om. Astfel a fost capturat Gilles Garnier, „Demonul din Dole”. Garnier a mărturisit că un spectru i-a dăruit o poţiune şi că o parte din carnea victimelor a fost dusă soţiei sale. A fost executat prin ardere pe rug.

În 1584, un băiat şi o fată au fost atacaţi de un lup fioros, fără coadă, băiatul murind. Oamenii care au alergat în ajutorul lor au reuşit să rănească mortal fiara, care s-a târât cu greu în spatele unui tufiş. Când urmăritorii au ajuns la faţa locului, au găsit stupefiaţi cadavrul unei femei, Perrenette Grandillon. Imediat după aceea, fratele femeii şi fiul acestuia au fost arestaţi pentru lycophilie, acuzaţi ca adoratori ai demonului şi canibali. Cei doi sunt descrişi de către martori ca groaznici la vedere; cu unghii lungi şi ascuţite, dinţi albi şi puternici, păr lung şi încâlcit, se deplasau în patru labe şi nu mai aveau nimic uman. Au fost condamnaţi la ardere pe rug.

În 1588, a avut loc procesul Diavolului din Auvergne, care la vremea respectivă a făcut mare senzaţie. Un vânător a povestit unui prieten că, atacat de un lup uriaş, i-a tăiat acestuia o labă. Insistând să i-o arate amicului, vânătorul a scos din tolbă, spre marea lui surprindere, o mână de femeie, cu un inel pe unul din degete. Îngrozit, prietenul a descoperit că ştie inelul şi l-a condus la posesoarea lui. Femeii îi lipsea o mână; şi-a recunoscut fapta, a fost condamnată şi arsă pe rug.

În 1589, un bărbat pe nume Peeter Stubbe a mărturisit că el este „Demonul din Bedburg”, după ce a fost capturat cu multă dificultate de către vânători şi câini. Încolţit de aceştia, Stubbe s-a lăsat în patru labe, mârâind ca un animal sălbatic, şi s-a luptat cu puteri supraomeneşti cu cei care l-au arestat. De altfel, urmăritorii au declarat că au fost tot timpul convinşi că fiinţa care aleargă în faţa lor e un lup, fiind loviţi de stupefacţie când s-au trezit faţă în faţă cu omul prins. E de remarcat că martorii nu au spus nici o clipă că l-ar fi văzut transformându-se, ci doar că au urmărit ceea ce credeau ei a fi un animal şi apoi, dintrodată, au observat că e …fiinţă umană. Cum a fost posibilă o asemenea confuzie, e destul de greu de explicat. Stubbe a pretins că s-a transformat în vârcolac după ce a fost vizitat de Diavol ca urmare a practicării magiei negre, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Percheziţia efectuată asupra lui nu a dus la descoperirea centurii primite de la Satan, pe care susţinea că o are. Însă cu ajutorul confesiunii monstrului, s-a putut reconstitui în mare odiseea lui sângeroasă. Vitele moarte, sfâşiate cu o brutalitate animalică, care au început să fie găsite de săteni, au constituit începutul domniei Terorii. Iniţial bănuind haite de lupi, localnicii au remarcat curând că femeile şi copiii încep să dispară. Câteva cadavre mutilate au fost găsite, dar pe majoritatea se pare că Stubbe le-a devorat în întregime. Patrulele de urmărire au fost organizate, oamenii fiind convinşi că sunt pe urmele unei creaturi demonice. Gravurile rămase din epocă prezintă hăituirea unui lup care se deplasează pe picioarele din spate, apoi arestarea lui Stubbe. Monstrul s-a făcut vinovat de violarea, uciderea şi devorarea cel puţin a paisprezece copii, (dintre care unul al său, acestuia mâncându-i creierul), a două femei însărcinate, precum şi de devorarea fetuşilor extraşi. Femeilor le scotea inimile, pe fete le despica în două iar copiilor le desfăcea beregata cu mâinile. De asemenea, a fost acuzat de incest cu fiica sa (condamnată împreună cu el) şi cu o altă rudă, ca şi de păcătuire cu un succubus trimis de Diavol. A murit pe roată, jupuit de viu, cu mâinile şi picioarele zdrobite şi capul tăiat cu un topor. Cadavrul i-a fost ars, iar magistraţii au emis o directivă, menită a constitui avertisment pentru adoratorii Satanei, prin care roata a fost expusă în public, având aşezat deasupra capul tăiat al lui Peeter Stubbe.

În 1598, urmărind doi lupi care uciseseră un copil, un grup de soldaţi înarmaţi a dat peste Jacques Rollet, pe jumătate dezbrăcat în pădure, cu părul crescut în dezordine şi ţinând o halcă de carne umană în mâinile însângerate. „Demonul din Caude” a mărturisit uciderea şi mâncarea mai multor persoane, dintre care un copil de cincisprezece ani. Tot el a declarat că cei doi lupi erau în fapt cei doi veri ai săi, care, ca şi el, fuseseră de mici sortiţi Diavolului de către părinţi şi astfel căpătaseră abilitatea de a se transforma în fiare. Rollet a fost închis într-un azil.

În acelaşi an, strania istorie a unui croitor, numit ulterior „Demonul din Chalons”, care ataca trecătorii într-o pădure şi momea copiii cu magazinul său, în pivniţele căruia păstra oase şi bucăţi de carne stocate în diverse recipiente, nu va fi niciodată detaliată, deoarece dosarul „vârcolacului” a fost considerat de Curte atât de îngrozitor, încât s-a decis să fie distrus. Croitorul nebun a murit fără să se căiască, cu blasfemia pe buze.

Tot în secolul al XVI-lea, un bărbat cunoscut sub numele de Sawney Beane şi o femeie sunt menţionaţi că ar fi trăit timp de douăzeci şi cinci de ani în nişte peşteri din apropiere de Galloway, dând naştere, prin incest, unei haiteformate din 48 de membri. Ei atacau trecătorii şi îi mâncau. Peste 1000 de oameni le-au căzut victime. Dispariţiile şi rămăşiţele găsite i-au pus pe localnici pe urmele lor. Un bărbat atacat de ei a reuşit să îi pună pe fugă, apărându-se curajos cu sabia şi pistolul, nu înainte ca soţia să îi fie desfigurată de muşcături, care ulterior s-au dovedit mortale. Ca urmare, regele englez James I a trimis în zonă 400 de oameni şi mai mulţi câini, pentru a organiza o vânătoare. Clanul a fost prins şi executat prin ardere pe rug. Peşterile în care a locuit erau pline de cumplite rămăşiţe umane.

În 1603 a fost arestat un băiat de paisprezece ani pe nume Jean Grenier, care a mărturisit crime îngrozitoare. Ca element straniu al cazului, amintim că una din fetele pe care Grenier a recunoscut că le-a atacat, Marguerite, a susţinut că atacul avusese loc pe lună plină şi că atacatorul fusese o bestie cumplită care semăna a lup. Conform depoziţiei acuzatului, un alt băiat pe nume Pierre La Tihaire l-a dus într-o zi în pădure, unde l-a prezentat unui călăreţ îmbrăcat în negru. Acesta a descălecat şi l-a sărutat cu buze de gheaţă, însemnându-i pe amândoi pe coapse cu semnul său şi dăruindu-le o poţiune şi blănuri de lupi. Cincispezece copii au fost ucişi şi mâncaţi de cei doi „vârcolaci”, până la arestare. Grenier a fost închis pe viaţă. Şapte ani mai târziu a fost vizitat de cunoscutul vânător de vrăjitoare (meserie serioasă şi extrem de onorabilă la acea vreme) Pierre de Lancre. Conform acestuia, băiatul refuza orice altă mâncare afară de carne crudă, măruntaie şi leşuri, era suplu şi felin, cu ochii negri arzând în cap; caninii îi erau ascuţiţi şi la mâini avea gheare.

În 1651, în Idavare, a fost executat un om numit Hans Vârcolacul, care a mărturisit că se transforma în bestie ca urmare a primirii unui trup de lup de la un om în negru, cu doi ani în urmă. Pe piciorul său s-au găsit urme de dinţi de câine, pe care a mărturisit că le-a căpătat când vâna transformat în lup.

În 1685, Demonul din Ansbach a ucis mai multe persoane. Localnicii au învinuit un lup, considerat a fi în fapt fostul primar, mort de curând. Urmărit de câini, lupul a fost ucis de către localnici după ce a căzut într-o fântână. O gravură din epocă ne înfăţişează Demonul din Ansbach ca un lup îmbrăcat în haine umane, spânzurat în piaţă.

În 1696, în Vastemoisa, o haită de vârcolaci a răspândit teroarea, sub conducerea unui om-lup cunoscut sub numele de Libbe Matz.

În secolul al XVIII-lea, fiara din Gevaudan şi alte bestii similare au declanşat un lanţ al ororilor în materie de licantropie, poate cel mai bine documentat vreodată. Însă asupra acestui aspect, despre care sunt multe de spus, ne vom opri în articolul următor.

Cauza 1788: Omul-lup, este un document procedural existent şi astăzi în Arhivele Istorice ale Regatului Galiciei (Spania), şi atestă (pe 2000 de pagini…) straniul caz al lui Manuel Romasanta, Demonul din Allariz. Capturat în 1852 şi condamnat în anul următor, după ce fusese suspectat că vinde grăsime umană, Romasanta a mărturist că a ucis 13 femei şi copii, transformat în lup de către alţi doi vârcolaci, “Antonio” şi „Don Genaro”. Partea interesantă a poveştii rezultă din faptul că a fost achitat de patru din cele treisprezece crime mărturisite, deoarece legiştii au constat fără dubiu că victimele fuseseră sfârtecate nu de un om, ci de “un lup mare”. Sentinţa moarte prin strangulare a fost amânată în urma apelului unui doctor francez numit domnul Phillips, care a pretins că vrea să studieze monstrul. Începând din acest moment, nu mai există nici un fel de documente, astfel încât nu se ştie dacă investigaţiile au avut loc, nici soarta ulterioară a lui Romasanta. Unii vorbesc că ar fi fost împuşcat de un gardian când la cererea acestuia prizonierul s-a transformat în lup, alţii spun că a fost luat de stăpânul lui, misteriosul domn Phillips. Dar acestea sunt doar legende…

În 1888, în Londra, actorul american de teatru Richard Mansfield şi-a aruncat audienţa în şoc şi groază, transformându-se în monstru pe scenă. Explicaţii diverse au fost oferite pentru reprezentaţiile lui, de la folosirea unor măşti de ceară topite de căldura crescută brusc şi de la utilizarea unor filtre de lumină care să pună în evidenţă progresiv o vopsea specială, până la un control perfect al întregii musculaturi, care să permită deformarea brutală şi rapidă. Probabil că nu vom şti niciodată dacă folosea un simplu truc de iluzionist sau altul îi era secretul. Ceea ce ştim, însă, este faptul că se afla printre cei suspectaţi de Scotland Yard că ar fi …Jack Spintecătorul, practicant, printre altele, a actelor de canibalism.

În secolul al XIX-lea, în Cumberland a fost semnalat un bărbat dezbrăcat cu cap de lup, ulterior descoperindu-se într-o peşteră un schelet uman, fără cap, şi un craniu de lup, care au fost arse de localnicii înspăimântaţi. Similar, în 1887 două persoane au asistat la prima apariţie a Câinelui din Michigan, raportat a fi un om cu cap de câine.

Dar şi timpurile moderne au vârcolacii lor. În 1936, în apropiere de Jefferson, un şofer a semnalat prezenţa unei fiinţe care poseda atât caracteristici de om, cât şi de lup. În 1938, un bărbat este atacat în Michigan de cinci câini sălbatici, dintre care unul umbla în două picioare. În 1958, o femeie din Texas a raportat o creatură uriaşă, vag asemănătoare unui lup, zgâriind cu gheara la fereastra dormitorului ei când soţul era plecat. Îndreptând lanterna spre monstru, acesta s-a îndepărtat în fugă, transformându-se în goană, spre groaza femeii, într-un om foarte înalt şi dispărând în noapte. În 1970, crimele comise de Ion Râmaru, fără a avea o legătură directă cu licantropia, prezintă totuşi o serie de caracteristici similare care dau de gândit (caracterul ereditar al crimelor respective, faptul că aveau loc la miezul nopţii, pe ploaie, şi că victimele erau femei, urmele de dinţi mari şi puternici de pe cadavre, personalitatea izolată a ucigaşului şi starea de letargie în care intra în timpul zilei, alternată cu accese de furie sălbatică în timpul nopţii, sugestiile că ar suferi de o boală psihică care îl face să creadă că a căpătat caracteristici animale, obiceiul de a urina pe alte persoane sau în colţurile încăperilor, deprindere menţionată de unii cunoscuţi ai acuzatului etc.). În 1972, mai mulţi cetăţeni din Ohio au raportat prezenţa unei creaturii stranii, lupeşti, care umbla însă pe picioarele din spate. În 1980, au început în Wisconsin rapoartele despre Bestia din Bray Road, descris fie ca un lup inteligent care se deplasa ca un om, fie ca un uriaş om-lup cu blană lăţoasă. În 2007, un film de 8 mm considerat a aparţine unui bărbat pe nume Aaron Gable prezintă o creatură uriaşă, acoperită de o blană deasă, repezindu-se spre cameraman.

Mai mult decât atât, o cercetare atentă a presei româneşti din ultimii ani scoate la iveală, surprinzător, numeroase întâmplări ce par a fi desprinse direct din negura superstiţioasă a croncilor medievale. Mai jos am selectat câteva, direct, sugerat sau tangenţial legate de mitul vârcolacului, pe de o parte pentru că mi s-au părut mai interesante şi mai apropiate de caracterul legendei, pe de altă parte pentru că menţionează nume, date şi locuri, ceea ce le face mai uşor verificabile (întrucât mi-au atras atenţia în mod deosebit, voi încerca, în măsura posibilităţilor, să fac cercetări mai extinse în legătură cu evenimentele respective, pentru a vedea în ce măsură pot fi intregrate la categoria mistere; dacă voi reuşi ce mi-am propus promit să revin cu o notă lămuritoare, până atunci însă le prezint cititorului aşa cum le-am găsit – simple articole din presă):

Ediţia on-line a ziarului Evenimentul regional al Moldovei din 18 noiembrie 2006 conţine un articol (însoţit şi de fotografii) semnat de Iuliana Popescu, în care se relatează povestea lui Mihai Cobiliţă din localitatea Moldova Suliţa. Bărbatul suferă de o meteahnă ciudată: caninii îi cresc… încontinuu. Localnicii mai superstiţioşi îl suspectează că ar fi pricolici, dar unul… de treabă. Ei spun că are un simţ al mirosului extrem de dezvoltat, că “adulmecă” vremea bună, că îşi găseşte liniştea numai în pădure, că nu se apropie de femei şi că la schimbarea fazelor lunii vrea să fie singur şi hălăduieşte ca un somnambul.

În Formula As, Numărul 737/2006, sub titlul Blestemul lupului, Otilia Ţeposu relatează o întâmplare petrecută cu mai bine de 50 de ani în urmă, care i-a atras atenţia atunci când a citit despre ea într-un ziar timişorean (articolul original se numea Răzbunarea omului-lup. O familie din satul Poeni cade victimă unui blestem) şi pe care s-a decis să o investigheze, vorbind cu mai mulţi martori şi cu una din victimele supravieţuitoare. În Poeni, o localitate din Banatul de munte, mai multe persoane (femei şi bărbaţi din familia Mariei Sârbu, prima victimă) au fost mutilaţi şi ucişi de un lup, cu toate că prin locurile acelea nu mai fusese văzut niciodată un asemenea animal, ba mai mult, fiara şi-a vânat victimele aflate la zeci de kilometri distanţă una de alta, masacrându-le într-o singură zi. Cu ocazia investigaţiei, a mai auzit şi de cazul unui bărbat numit Mătăiaş Priculiciul, chiar de la o rudă a acestuia, care i-a povestit că Mătăiaş se putea schimba în lup, în una din ocazii atacându-şi cu violenţă propria soţie. În localitatea vecină, Crivina, a cules mărturii despre un alt om păcătos şi rău, care după moarte s-ar fi întors ca strigoi şi lup.

Numărul 928/2010 din Formula As ne vorbeşte în articolul Vâlva Lupilor (autor Bogdan Lupescu) despre pădurarul Pătru Faur care susţine că, după ce a ucis o lupoaică împreună cu un amic, un lup neobişnuit de mare a pătruns în miezul zilei în curtea lui, fără nici un fel de reţineri, i-a ucis liniştit animalele, fără să le mănânce, a aruncat o privire lungă familiei îngrozite care privea la fereastră, după care a procedat la fel cu animalele tovarăşului său de vânătoare. Faur este convins că lupul era David Gheorghe, considerat de localnici a fi capabil să stăpânească lupii, şi chiar să se transforme. El însuşi susţinea că moştenise secretul de la predecesorul său, un oarecare Gheorghe Muntean. David Gheoghe locuia într-o casă stranie, legată cu lanţuri. Unul din medicii din Ribiţa a declarat că atunci când i-a luat bărbatului tensiunea arterială, aceasta era … 30. Faur mai susţine că locul unde îngropase lupoaica de frica lui Gheorghe, pe care îl ştia protector al acestor animale, a fost răscolit după 6 zile, şi cadavrul animalului a dispărut.

În ediţia on-line a ziarului Ziua de Constanţa din 23 octombrie 2010, Teodora Dumitraşcu menţionează o întâmplare petrecută în 2008, într-o noapte geroasă, în localitatea Lumina, unde două persoane au semnalat prezenţa unui “bărbat” care stătea pe vine la capătul unei alei întunecate, aplecat spre pământ. În momentul în care martorii s-au apropiat, fiinţa s-a ridicat pe picioarele din spate şi a scos un urlet de lup, “cu coama zburlită”. Alungat de un bătrân înarmat cu o torţă, “vârcolacul” părea a fi cunoscut de localnici, care totuşi au refuzat să vorbească despre el. Autoarea articolului îşi mai exprimă opinia că romanul inginerului Petre Covacef, Cu lupii la cişmea, în care este relatată dispariţia misterioasă a doi militari sovietici trimişi în toiul iernii să repare o linie telefonică, dispariţie întovărăşită de descoperirea armelor automate complet descărcate (fiecare din încărcătoare avusese 30 de gloanţe…) şi a zăpezii îmbibate de sânge, se bazează pe un caz real, petrecut în februarie 1953 în localitatea Grăniceri, şi pentru care au fost învinuiţi de oficialităţi lupii, iar de localnici, rudele lor vag umane…

Dacă aceste relatări nu reprezintă în nici un fel dovezi ale existenţei miticilor licantropi, putând cel mult să ridice unele semne de întrebare, dovedesc totuşi ceva important: şi anume că, încă o dată, mitul supravieţuieşte ştiinţei, şi în 2010 temerile oamenilor medievali se regăsesc încă…

Şi acum câteva consideraţii medicale. Hipertricoza, cunoscută şi sub denumirea de Sindromul Werewolf, este o boală caracterizată printr-o creştere anormală a părului pe întregul corp, şi poate fi prezentă la naştere sau apărută ulterior, în timpul vieţii. Turbarea se transmite la om de la animalul infectat (lupii sunt purtători de turbare) şi se manifestă prin dureri de cap, febră, dureri acute, mişcări violente, furie imposibil de controlat, incapacitatea de a bea apă, înţepenirea fălcii şi a altor părţi ale corpului în paralizie temporară, ochi injectaţi şi ieşiţi din orbite, salivare puternică, insomnie, confuzie, comportament anormal, paranoia, frică puternică, halucinaţii, delir, alternând cu letargie, manie şi depresie. Turbarea se poate transmite prin muşcătură şi de la om la om. Porfiriaafectează sistemul nervos şi pielea şi se manifestă prin dureri abdominale cumplite, vomă, halucinaţii, depresie, furie, paranoia, dorinţă de singurătate, frică de oameni, stări de comă prelungită, sensibilitate la lumină, intoleranţă la usturoi, deformări mutilante ale feţei, transformarea mâinilor în labe, creşterea incisivilor, necrozarea pielii şi a gingiilor, pierderea efectivă a buzelor (ceea ce dezgoleşte complet dinţii strâmbi) şi sfărâmarea nasului, apariţia de pete negre pe corp, paloarea feţei, mâncărimi, creşterea părului pe diferite părţi ale corpului, de exemplu pe frunte, urină roşie. În unele cazuri, dinţii şi oasele devin fluorescente. Tranfuziile sau consumul de sânge potolesc durerile abdominale. Aşadar, cititorule, dacă o persoană ar suferi cumulativ de aceste trei maladii, care ar fi diferenţa dintre acea persoană şi omul-lup din poveştile medievale?… Te las pe tine să o descoperi…

Nu pot încheia fără a aminti câteva din reflexiile acestui mit în cultura română: nuvela lui Iosif Vulcan (fondatorul revistei Familia), intitulată Pricoliciul, respectiv a lui Vasile Voiculescu – excelenta Schimnicul, precum şi melodiile formaţiilor Cargo – Ziua vrăjitoarelor şi Interitus Dei – Queen Of The Undead.

În ceea ce priveşte cultura universală, ea are atâtea valenţe pe această temă, încât orice încercare de enumerare e sortită eşecului. Aş încerca totuşi câteva exemplificări, alese pentru seriozitatea abordării din punct de vedere al respectării mitului. Astfel, în cinematografie recomand Werewolf Of London, seria Omul-lup cu Lon Chaney, senzaţionalul The Curse Of The Werewolf cu Oliver Reed, seria Waldemar Daninsky cu Paul Naschy, şi spectaculosul The Company Of Wolves, care se inspiră direct din întâmplările medievale; iar în muzica internaţională, Iced Earth (Wolf), Moonspell (Wolfshade şi Full Moon Madness), Six Feet Under (Lycanthropy), Megadeth (She-Wolf), Rammstein (Du Riechst So Gut – videoclipul), Macabre (The Werewolf Of Bedburg – inspirată din cazul lui Peeter Stubbe).

Sursa: http://suspans.ro/

VALVA LUPILOR

 

Casa cu lanturi 

A murit anul acesta, pe 25 martie, la 86 de ani. Ultima "valva a lupilor" din Muntii Apuseni. Un om care vorbea cu lupii si reusea el insusi sa se preschimbe in lup. Amintirea lui nu e legenda. Sute de moti din tinutul Bradului l-au cunoscut, l-au vazut, au vorbit cu dansul. Unii au fost partasi la intamplari de-a dreptul neverosimile. Un intelept zdrentaros, ce strabatea satele c-o ranita in spinare, mereu solitar si tacut... Locuia departe de lume, pe un varf de deal, intr-o casa legata cu lanturi. Zabrele lungi de fier trec pe deasupra acoperisului roscat, dintr-o parte in alta, strangandu-l ca intr-o plasa. O casa parca "ancorata" la pamant, ca si cum cine stie ce primejdii ar fi putut s-o ia si s-o ridice in vazduh de la temelii. "Multe taine avea omul acesta. De fapt, nici nu stiu daca era cu adevarat... un om obisnuit", imi spune Monica Dusan, o bibliotecara din Ribita, cercetatoare patimasa a obiceiurilor acestor tinuturi, care urcase impreuna cu noi sus in munte. Monica e una dintre ultimele fapturi omenesti care au vorbit cu "omul-lup", putin inainte ca acesta sa moara. Cand priveste de la departare casuta legata cu lanturi se infioara. Parca a fost mai ieri. Intr-o amiaza rece si insorita, la sfarsit de februarie...
Pe acelasi drum anevoios a urcat si ea atunci, un drum pe care nu-l poti razbate cu masina nici acum, in miezul verii. Pana pe culmea asta tuguiata unde-s ingramadite cateva case din lemn, parasite, ale tuturor celor din neamul "valvei" - parintii, bunicii, toti oameni "ciudati", toti descantatori sau vindecatori ce traiau izolati pe piscuri. Potingani, un catun in care-au mai ramas azi doar vreo cincisprezece familii... Aici au stat, pe prispa asta ale carei barne au devenit cenusii si prafoase, tari precum piatra. Ea si "luparul" David Gheorghe, care ii povestea despre cum ii aduna pe "copiii" lui lupi in noaptea de Sfantul Andrei, intr-un munte pustiu de la izvoarele Crisului, si cum le dadea porunci "in graiul lor" incotro sa se indrepte, iar acestia il ascultau mereu, ca pe un stapan. Zicea ca ar putea chiar sa-i arate cum ii cheama, in noaptea aceea magica de pe 30 noiembrie, asa cum le-a mai aratat-o si altora. Sa vada cu ochii ei cum apar jivinele - "nu in haite, ci unul cate unul" -, fluturandu-si cozile si punandu-se la picioarele sale, toti lupii aceia cu ochii inrositi, venind la chemarea lui lupeasca si prelunga, pe mai multe glasuri - prin sticla de lampa, prin oala de pamant, prin donita din lemn de brad... I se zicea Buzgaru, dupa numele popular al taunului ce suge sangele animalelor - porecla nemaiintalnita la nici un om din satele imprejmuitoare. Invatase sa vorbeasca cu lupii inca din tinerete, de la o alta "valva" batrana a tinutului, unul Gheorghe Muntean, care-i soptise taina la ureche, cu legamantul sa n-o spuna mai departe decat unui singur ucenic, unuia singur, atunci cand va sosi vremea. De aceea astazi, dupa moartea lui, toti oamenii satelor din vale se intreaba cine o fi acest "urmas", sau daca o fi vreunul, caci copii trupesti mos David nu a avut niciodata. Fiecare banuie pe cate cineva. Dar nimeni n-are cum sa stie precis, pana ce primele semne nu vor incepe iar sa apara...

Caciula vrajita

Toate astea si le aminteste Monica Dusan, de parca ar fi fost ieri: cele cinci ore cat a stat impreuna cu acest om in fata casei sale ancorate cu lanturi de varful muntelui, uimindu-se mereu de tot ce auzea, dandu-si seama treptat ca omul ala zdrentaros si murdar ca un cersetor era de fapt un mare invatat, posedand cunostinte enorme de istorie, geografie, teologie, literatura ezoterica, limbi straine, fizica, chimie si chiar alchimie.

Monica Dusan l-a cunoscut bine pe "lycantrop"

 

Iar cand a intrat in bordeiul lui, a-nteles: prin lumina scazuta care se strecura prin fereastra a vazut o biblioteca uriasa, sute de carti, unele din ele foarte vechi, toate citite de ochii verzi-spalaciti ai acelui batran taciturn, despre care ai fi putut zice ca e mai degraba analfabet ori nebun si care ajunsese sa inspaimante prin puterile si infatisarea sa pe toata lumea. "Omu asta stia tot. Tot ce-i pe pamant, in luna si-n stele cunostea..." Vorba asta aveam s-o aud, rostita exact la fel, de la cativa dintre cei care apucasera sa discute vreodata cu David mai pe indelete. Putina lume stie ceva precis despre viata lui. Il vedeau doar trecand, cu ranita aceea tainica in spinare, despre care unii cred ca era plina cu bucati de aur sau cu bani, fiindca mereu susura ceva metalic din ea, "asa, ca niste tamburine", si cu vesnica lui caciula pe cap, o caciula dintr-o piele ciudata, pe care nu si-o dadea jos niciodata, vara-iarna, nici macar noaptea, in somn. Zice-se c-ar fi avut in croiala ei cateva petece dintr-un fel de "caita" magica a descantatorilor din neamul sau, si doar acoperit astfel putea el face toate nazdravaniile alea. Daca te-ncumetai, in batjocura, fie doar sa-i atingi caciula, dupa putin timp, in ograda sau stana ta, aparea un lup grozovan, facand prapad mare. Vazand-o insa pe Monica atat de profund interesata de fenomenul "omului-lup", de radacinile sale ancestrale, dacice, simtind-o ca il intreaba cu buna credinta si nu in raspar, constatand ca ei chiar ii pasa de soarta lui si ca el insusi e atat de batran, incat n-o sa mai apuce sa-si rosteasca povestea cuiva, in cele din urma, David Gheorghe si-a dat jos caciula de pe cap. Intreaga teasta a barbatului, din frunte si pana spre crestet, era acoperita cu niste umflaturi de felurite marimi, damburi osoase iesite din craniu, despre care sustinea ca ar avea intocmai "geografia" muntilor intre care s-a nascut. Unele erau mari, de dimensiunea unui ou de gaina, altele ceva mai mici. Si mai zicea batranul David Gheorghe ca toate astea i s-au tras din ziua "initierii", cand omul care-l facuse partas la taina l-a lasat singur fata in fata cu trei lupi imensi si hamesiti. Unul dintre ei l-a privit direct in ochi si el nu s-a mai putut misca, caci lupul te hipnotizeaza si te impietreste. A simtit atunci cum inima "ii fierbe" si irumpe prin oasele lui, de parca ar fi crescut si n-ar mai fi avut loc in trup. Dupa cateva clipe, pe cap ii rasarisera "muntii".
Acest David Gheorghe din Potingani a fost lucid si zdravan pana in minutul mortii. Cu cateva zile inainte, fusese la un medic din Brad, ca sa isi faca niste verificari medicale. Se simtea bine, zicea ca n-are absolut nimic. Intamplator, doctorul era o femeie, prietena buna cu Monica Dusan. Stia ca Monica era interesata de povestea acestui om, de aceea i-a impartasit si ei rezultatele analizelor. Pacientul ei avea tensiunea arteriala... 30! Maximumul gradatiei pe tensiometru. Valoarea 17 e pragul accidentului vascular. Medicului nu i-a venit sa creada. A mai verificat o data. Si inca o data. L-a intrebat daca nu i-e rau, insa batranul David se simtea perfect. "Pur si simplu ii clocotea sangele. Fierbea. Aia nu era tensiune de om", i-a spus doctorita Monicai, aproape ingrozita. "Aia era tensiune de fiara...".

Pascu cel nebun

Pe langa casa inlantuita a "valvei" se ghiceste o umbra. Un flacau incordat, speriat, isi scoate iute capul pe dupa un colt. Pare ca nici nu merge pe doua picioare, ci se deplaseaza saltat, cu miscari zvacnite, atingand ici-cand pamantul cu mainile. Salbatic, murdar, timid si agresiv totodata, parca ii e sila de orisice oaspete care-i incalca teritoriul.

Pascu - nepotul omului-lup

 

Pascu, nepotul de frate al omului-lup, are 21 de ani, din care ultimii cinci i-a petrecut alaturi de unchiul sau. La inceput nu vrea sa vorbeasca despre asta. Zice mereu ca e "prost", ca nu stie cuvintele si nici sa scrie, nici numele nu si-l stie complet si nici macar banii nu-i stie deosebi. "Eu sunt cel mai prost... Sunt handicapat... Nebun. Nu stiu nimica, uit. Uit!...". Spune c-ar vrea sa-l ajutam sa-si ia o pensie de "handicapat mintal", om incapabil de-a munci. N-are ce manca decat niste "pasat" de porumb, dintr-un saculet ramas de la unchiul vrajitor. Cu timpul, insa, dupa ce-i oferim niste bani si-i spunem c-o sa incercam sa-l ajutam, ne dam seama ca acest Pascu nu-i chiar asa "prost" pe cat zice. Ne arata cartile, acum adunate in saci, pe-un pat din odaia scunda si afumata in care altadata dormea ocrotitorul lupilor. Vasul de pamant prin care el ii striga... "Si chiar veneau?", intreb. Baiatul zice ca nu-si aminteste. Ca nu-l intereseaza asta, ci ajutorul social, "dreptul lui", fiindca el nu poate gandi, nu stie, n-are "intelijenta"... Abia foarte tarziu reusesc sa ma intorc la subiect. Atunci cand vine vorba despre o anumita "forta a mintii" pe care o avea unchiul sau, iar el nu o are. "Asa imi zicea, ca nu exista ceva pe care sa nu-l poti face cu forta mintii, orice lucru, bun sau rau...". Si ca atunci cand haunea dupa lupi, el "transmitea" ceva, cu puterea gandului sau. "Era tare bacioiu'. Stia sa prevesteasca lucruri. Daca-ti zicea ceva - ori accident, ori bucurie, ori paguba de bani si animale - nu se exista sa nu se implineasca. Fortele alea... Acuma-s doi ani de cand m-am dus cu doua vite puse la jug pana jos in Dumbrava. Mosu o zis: "Ba, nu te duce! Nu te duce c-o sa se intample ceva rau cu animalele...". Eu, prostu', n-am ascultat. Si cand am coborat pe-aici, numa' ce dau de-un damb si trrrosc!, osu' de la picior la animal rupt pe din trei. Cand ma intorc, bacioiu' deja stia. Straga la mine: "Maaa, sa nu te mai pui in contraziserea mea niciodata!..."."

Sure vechi in Apuseni

 

In afara de "forta mintii", acest om avea cu siguranta si o putere fizica foarte mare. Nu fusese niciodata bolnav, considera boala un "pacat", la fel ca cel al fumatului ori bautului. Credea ca lupul "miroase" aceste pacate, de aceea nu te poti apropia de el, decat curat la trup si la ganduri. Un astfel de trai ducea el aici, in varful muntelui, ca de calugar, alaturi de nepotul sau "nebun", fara a fi interesat deloc de mersul lumii sau de orice bunastare materiala. Ograda sa din inaltimi e plina cu obiecte mari de fier. Cazane mai inalte decat un stat de om, sine si roti masive de tren, vagoneti de mina... Te-ntrebi mereu cum se poate, cum au putut fi aduse aici toate utilajele astea uriase. Casa e pur si simplu cotropita cu aceasta haotica ingramadeala de fiare vechi. "Ii placea fieru'. Orice fier vedea cand cobora prin sate, el il lua sus", zice nepotul Pascu. "Fier. Cat mai mult fier trebuie sa aducem!", ii spunea David nepotului. Intreb, fireste, la ce ii folosea batranului atata si atata metal. Pascu imi zice ca vroia sa faca din ele o "uscatorie" de fructe si plante medicinale. Explicatie cam aberanta, ce-i drept. Mult mai pertinenta mi se pare varianta Monicai Dusan, care intalnise asemenea pasiuni pentru metal si la alti descantatori ai Apusenilor: "Fierul te apara de spiritele rele, e magic. Descantatorii au nevoie de fier, vor sa-l aiba cu ei, cu orice pret, sa-l atinga, sa-l poarte dupa ei oriunde s-ar duce...". Poate de aceea si-a carat David Gheorghe atata fier pe piscul sau. Cine stie... Sau oare tocmai Pascu sa fie acel "ucenic" pe care ar vrea sa-l afle toti oamenii din vale? N-am de unde sa-mi dau seama, caci baiatul se incapataneaza sa nu vorbeasca deloc despre "lupci". De ce? Fiindca "n-are voie". Asa zice. N-are voie, fiindca el e nebun.

"Fetita"

"Fiule, ce faci? Am auzit c-ai puscat ieri un lup suratic in culmea Streiului...".

Casa cu lanturi in care a trait David Gheorghe

 

Era exact intrebarea de care se temea cel mai mult. O astepta, banuia ca-n cele din urma va veni, si-atunci o sa se-ntample ceva, nu stia precis ce, dar ceva care o sa-i inghete probabil sangele in vine, iar apoi ar fi putut sa ii schimbe chiar viata. Si ea a venit. O intrebare rostita intr-o zi de toamna a anului 1983 de "valva lupilor", David Gheorghe, catre padurarul Patru Faur, din satul Dumbrava de Jos. Aveam sa aud multe intamplari cu localnici care, intr-un fel sau altul, l-au suparat candva pe faimosul descantator si care au platit pentru faptele lor, fiind "vizitati" imediat de un lup straniu, ce-a dat buzna in oile lor sau chiar in oameni. Dar, dintre toate, cea mai impresionanta mi se pare aceasta, a vanatorului Faur, cel ce a ucis-o chiar pe "iubita" stapanului lupilor. Mi-o spune acum, dupa 27 de ani, la o masa din lemn, pe care sunt asezate doua paharute de tuica moale, in gradina tihnita a casei sale, de la poalele unui deal.
- Ai puscat o lupoaica, nu-i asa, fiule? (asa le spunea tuturor: "fiule"):

 

- Da, bade Gheorghe, am raspuns, rusinat, punand ochii in pamant.

- Mmm, cum ai reusit?... Ca era greu de puscat lupoaica aia...
- O vinit la oi.
- Si a luat vreo oaie?

- Nu, bade Gheorghe. Iarta-ma, bade Gheorghe...
- Eu iti spun numai ca o sa-ti para rau. N-am ce sa-ti fac. Ca o fost "fetita". Nu trebuia puscata, ca o fost buna si nici macar "puiata" n-o fost. O fost cea mai draga fetita pe care am avut-o, din toti muntii astia...
Intr-adevar, Patru Faur o impuscase pe "fetita" valvei. O lupoaica de 1,85 m, culoarea sur-galbiu inchis, "cam asa cum se inchide frunza toamna". I-a iesit in bataia pustii si "o bruscat" in desisul de frunze vestede, iar el era unul din cei mai buni vanatori din Zarand si a simtit-o dupa "sforaitul" ei prin frunze, pe unde mergea, si a tras din spate, fara ca macar lupoaica sa apuce sa-l vada. S-a uitat la ea si, intr-adevar, nu era "puiata", si-a dat seama de asta dupa mamele, ca dac-ar fi avut vreodata pui, ar fi fost mai galbene si uscate, "da' ale ei erau inca proaspete, rozalii", si pentru asta i-a parut si lui rau c-a omorat-o. Trei insi au carat-o in spate, noaptea, in secret, caci n-au vrut sa zica la nimeni c-au vanat lup asa tanar. Insa, chiar de a doua zi, valva stia. "Unde ai ingropat-o, fiule? Spune-mi numai unde ai ingropat-o, ca vreau s-o vad si s-o bocesc si sa ii iau ciolanele acasa. Daca imi zici, n-o sa ti se intample nimica...". Valva ii spunea ca nu vrea nimic decat "ciolanele si beregata". Ciolanele, ca medicament pentru copii, fiindca apa in care a fost bagat os de lup tamaduieste "luparele" de pe limbuta copiilor, acele afte albe ce le apar in gura cand sunt mici.

 

Iar beregata, ca leac pentru stupina, caci daca albinele zboara prin beregata lupului atunci cand ies din stup, stupul va fi mai puternic. Padurarul Faur stia insa prea bine ca, cu oasele unui lup abia ucis se pot face si alte lucruri, mai putin crestinesti. De pilda, ca se pot "intoarce" niste blesteme inimaginabile asupra celui care l-a omorat. N-a vrut sa-i zica locul. A taraganat, spunea ca nu-si mai aminteste. "Paraul vreau! Macar paraul!...". Dar padurarul, tot mai speriat, insista in mutenie: "Nu stiu, bade Gheorghe, undeva in padurea de pe dealul Cireselului. Nu mai stiu precis, crede-ma...". Stia el insa foarte bine. O bagase adanc, cam la un metru jumate, pe malul abia rupt de ploi al unui parau. Infipsese acolo in pamant cativa bolovanasi albi, pe langa "mormant", apoi stropise locul roata cu motorina si-i daduse foc, "ca sa nu primeasca miros" si sa nu-l simta valva. David Gheorghe avea vreo 60 de ani pe-atunci, dar arata aproape la fel ca inainte de moarte. Tot asa, ciolanos, atos la carne, cu caciula lui ciudata peste parul des, si degetele incovoiate, latite la capete, precum niste labe. Devenea din ce in ce mai nelinistit, il vedeai tot mai des coborand prin sat. Trecea in fiecare zi pe la casa vanatorului, adulmeca locurile, ii iscodea pe toti, de la poarta, inclusiv pe copii. Era agitat, incruntat, chipul i se ravasise, iar trupu-i devenea atat de murdar, incat chiar emana un iz de salbaticiune. Nevasta lui Faur, Viorica, s-a speriat tare: "Da' mai lasa-ne mai, omule, sa traim si noi.... Tat pe capu' nostru esti. Nu mai putem. Iarta-ne...".

Stapanul casei

 

El nu si nu. "Daca imi spuneti unde ati ingropat-o, atunci va las...". Cutreiera indurerat muntii, padurile, paraiele, cu simturile incordate pana la limita, privind urmele, cercetand pamantul, cerul, fiece miros care-i venea din departari... Si, dupa sase zile, intr-adevar, a gasit-o. Abia asta i se pare incredibil padurarului Patru Faur. Cum a fost posibil? La un metru jumatate, cu tot gazul ala turnat pe deasupra si acoperit cu mormane de frunze si crengi... Cand a vazut groapa desfacuta si bolovanasii lui albi aruncati in albia paraului - cu manie parca! - atunci si-a dat seama ca viata-i intr-adevar se va schimba. O teama teribila a pus stapanire peste el si familia sa. "Dupa ce-am gasit groapa desfacuta si tot pamantu' invartit si bolovanasii azvarliti care-ncotro, m-am dus acasa, am luat pusca si am pus cartusele pe teava. Nu puteam dormi. Stateam noaptea la fereastra si ma tot uitam afara. Pe cealalta sara o trebuit sa ma duc pan' la Brad. Si tot n-am putut sa nu iau pusca cu mine. Am pus-o in sac, impachetata, cu cartusele inauntru, ca sa nu ma vada careva cu ea. Mergeam numa' cu ochii-n patru, pregatit de orice. De la mine de-acasa si pana la podu' asta, de pe paraul Juncului, este un "punct mort", de vreo saptezeci de metri. Loc inchis, n-ai cum sa scapi. Cand veneam acasa, din schimbul doi, astia saptezeci de pasi ii faceam cu groaza, numai cu pusca armata. Cu groaza asta am trait ani de zile. Da, chiar cred ca avea puterea sa se transforme in animal. Eu sunt padurar, toata viata mi-o fost numai prin codri. Da' eu nu stiam decat zece la suta din padurile mele, fata de cat stia el. Stia toate vagaunile, toate paraiele, toate locurile. Odata am fost la o nunta in Valcea, la o ruda de-a noastra, care avea oi. N-o sa credeti, da' el stia si casa, si peisaju', si cum arata oile, tot. Fusese acolo. Parca dupa urma mea. Cateodata, ne povestea de niste locuri din Austria, Polonia, din Cehoslovacia, toate vagaunile din muntii din Europa le stia in amanunt. Mergea si pe urma la unii oameni, de aicea, din sat. Cum? N-aveai cum. Cum sa treci granita, in timpu' ala, a lui Ceausescu, "ca om"?...".

"Si lupcii mereau dupa urma lui..."

Patru Faur are acum 65 de ani, e de mult pensionat din cauza unei boli ciudate, asemanatoare cu Parkinsonul, care i s-a tras de la teama lui cea indelungata. Obsesia omului-lup l-a bantuit toata viata. "Mereu, cand cadea intunericul, tot gandeam c-o sa-mi iasa in cale, schimbat in salbaticiune...".

Acoperisul cu zabrele de fier

 

A doua zi dupa gasirea osemintelor, nevasta lui a vazut pe geam un lup tot suratec, mare, cum a intrat in curte si apoi in staul, omorand in fata ei, la amiaza, pe-o vreme insorita, cea mai frumoasa oaie din cate aveau. Apoi dihania cu botul insangerat s-a uitat fix, vreme de aproape 20 de secunde, spre fereastra in cadrul careia statea femeia ingrozita. La cateva ceasuri, acelasi lup a intrat si-n ocolul tovarasului de vanatoare al lui Patru Faur, cel care-l ajutase s-o care pe "fetita" peste munte si apoi s-o ingroape. Nu le-a luat oile, nu le-a mancat. Doar le-a ucis in fata lor, privindu-le familiile cu luare aminte. Dupa alte doua zile, Faur s-a intalnit pe ulita cu David Gheorghe. "Vezi, daca n-ai vrut sa zici atuncea unde ai ingropat-o...". Doar atat a zis si a zambit, oarecum, ca sa il provoace.
Acum Faur e batran, e bolnav, nu mai are forta nici macar sa se mai inspaimante. Stie doar atat, si poate sustine asta in fata oricui: "Cu siguranta, avea puterea sa se transforme!...". O opinie pe care aveam s-o regasesc mai tarziu la cel putin alti cinci oameni in afara de el. Insa dansul, ca bun cunoscator de animale, are si niste dovezi palpabile: "Am fost obsedat de omul asta. L-am urmarit, i-am luat modelu' lui de urma de la cizmele de guma sau de la bocanc. Daca acuma, dimineata, trecea pe carare, ma uitam in zapada iarna si vedeam urma lupcilor, cum veneau in haita dupa urma lui de la picior. Sa ma jur daca nu mereau lupcii dupa dansu'. Ce ducea in ranita?... Cu ce-i ademenea?... Ce le zicea?... Focu' sa-l stie! Da' eu stiu, ca l-am urmarit. Stiu, de pilda, ca el manca ficat de caine, ca sa prinda fortele acelea. Chiar el mi-o spus, cand am tot insistat. Zicea ca cainele ii mai periculos ca lupu'. Ca daca ai un "semn de frica", daca te freci c-un semn de frica pe maini, pe haine si daca bagi in gura, lupu' nu se mai apropie, da' cainele te-ataca mai a dracului. Stiam si eu lucruri de-astea, da' mai mult asa, din povesti. Valva chiar facea. Le practica, domnule. Si-acuma, cand stau eu cateodata si ma gandesc, imi dau seama ca o fost totusi un om... ales. Daca nu-l suparai, nu-ti facea nimica. Ba putea sa apere si toate oile de la un sat intreg, daca acolo erau oameni buni. Toate-n luna le stia. Nu stiau profesorii cat stia el. Nu stiu... Acuma, ca-s batran, parca imi pare rau ca am puscat fetita aia... Da, parca imi pare rau ca am tras de tragaci...".

Mai iute decat trenul

Dumbrava de Sus. Un sat si mai inalt decat Potinganiul, rasfirat prin cerul albastru, pe zeci de kilometri.

Izvoarele Crisului - locul in care valva aduna lupii

 

Incercam sa-l gasim pe acel "ucenic" al valvei lupilor, despre care auzisem c-ar trai pe aici, pe la izvoarele Crisului, aproape de muntele Gaina, locul unde pana nu de mult, in noaptea Sfantului Andrei, descantatorul isi facea toate lucrarile magice. Decorul si casele se schimba radical. Grajduri stravechi, ca niste biserici. Cu acoperisuri imense de paie batucite pana-n inalturi, caciuli zvelte prin care nu trece ploaia si nu-s rascolite de vanturi, de sute de ani. Intre aceste capodopere traieste Mates Petru, om ce face fluiere din zori pana-n noapte si-I canta din ele lui Dumnezeu. Doar asta face: fluiere. A tinut si el animale inainte, in vremea cand a rezistat sa traiasca foarte putina vreme langa o femeie. Acum nu mai tine nimic. E si el convins ca acel David Gheorghe "chiar se putea preschimba". Incearca sa ma faca sa pricep cat pretuia un animal pentru oamenii de dinainte - uneori, mai ceva decat o muiere. Erau pe-aici ciobani cu turme mari, pe vremea lui Ceausescu aveau peste un milion de lei la CEC. Dar daca o bestie le lua din stana oaia cea mai faina, boleau de tristete zile intregi. De aia si teama atat de mare de valve, respectul fata de puterile lor... Ceea ce l-a impresionat insa cel mai tare la batranul David a fost... o viteza fabuloasa de a se deplasa in spatiu. Asta l-a si determinat sa creada ca se putea transforma in animal salbatic. Parca zbura, "parca se teleporta", zice. L-a vazut el insusi in gara de la Gurahont, undeva pe linia Brad-Arad, cand niste vecini din Potingani il tot intrebau de ce nu vine si el cu ei, cu autobuzul. Acesta le-a spus ca mai ramane putin, ca n-are chef, nu-i place la aglomeratie... Aceiasi vecini marturiseau ca, atunci cand au ajuns acasa, dupa ce-au coborat din autobuz si au urcat intreg muntele, David Gheorghe era de mult in ograda lui, ba chiar taiase deja o jumatate de caruta de lemne...

Razbunarile omului-lup

Singurul vecin al fluierarului, ciobanul Marius Anches, intareste spusele acestuia. Barbat tanar, blond, cu sprancene foarte stufoase, invartite peste ochi, si zdravan la bust ca un urs, a renuntat la traiul comod din orasul Brad, doar ca sa ramana langa casa parinteasca si sa mai tina cateva animale. Oile, mai ales, sunt pasiunea lui, despre care spune ca i-a ramas "in sange". Isi aminteste de acum cativa ani, cand tatal sau, Ioan Anches, a facut o greseala capitala.

Case si capite motesti

 

Se intampla cam asa: cateodata, cand il vedeai pe omul-lup imbracat mereu la fel, murdar, intotdeauna absent si distant fata de oameni, parca te si scotea putin din sarite cu atitudinea lui. Iar Ioan Anches nu era deloc calm in ziua aceea mohorata de toamna a anului 2005... Intalnindu-l iarasi pe zdrentaros, nu s-a mai putut abtine. A facut imprudenta chiar sa ii atinga ranita misterioasa. "Eram in gara la Campeni", rememoreaza fiul. "Si mosu' avea o ranita "tat bine unsa" (unsuroasa, mizerabila), asa cum umbla mereu el, pe coclauri, cu ea. No, tata cand l-o vazut cum sta el asa, murdar si fara nici o treaba, ba si dadea sfaturi la tati oamenii de pe peron, n-o mai putut si s-o dus la el si l-o smucit de ranita: "Ba, nu vezi cat esti de murdar si de neispravit?!...

Marius Anches - martorul vendetei sangeroase

 

Ce tat vorbesti tu acolo cu oaminii astia?... Ia da, ba, ranita aia incoace!... Esti om in toata firea si tat umbli prin vagauni cu ranita asta tata cu unsoare pe ea...". Batranul doar s-a intors o data spre Anches: "N-ajungi bine acasa si o sa platesti...". Atat i-a zis." Si, intr-adevar, isi aminteste tanarul Marius, din gara, valva a ajuns aici mai repede decat trenul. Dintr-o turma de 20 de oi, doar pe-ale lor le-a ales. Cel mai rau le-a parut de una "cu lana lunga si neagra pe gura", pe care-a omorat-o si le-a lasat-o chiar in fata usii, inecata in sange. Regula era una singura: sa nu-l superi! Sa nu-l jignesti. "Asa cum o fost unu', Ana Ion, padurar, asta care-i acum unchiu' la primaru'. Stateau la carciuma, el bause un pahar si numa' ce trece mosu' pe drum prin fata lor. Cand l-o vazut, i s-o pus pata: "Baaa, futu-te, ce tot umbli pe aici ca sa sparii oamenii?... Da-i drumu' de-aici, ca te-omor, auzi ba?!..." Atat i-o fost. Sara, cand se-ntorcea din schimbu' doi, tati lupcii o fost jap pe el. Si pana dimineata, pan' ce s-o zarit de ziua, nu s-o mai dat jos din copacu-n care s-o urcat. O ajuns in casa cu paru' aproape tat alb in cap. O fost norocos omu' ala, totusi, c-o avut puterea sa scape...".

Ultimul urmas

La un moment dat, cei doi barbati aduc vorba despre un ultim urmas de sange al omului-lup: Ioan Ardelean Farcas, fiu al unei surori de-a lui David Gheorghe. Om la fel de straniu ca toti cei din neam, un soi de "guru" al tinutului, cunoscut in toata lumea drept "Adi de la Brad", si vizitat de mii de straini, pentru vindecarile sale miraculoase.

Fluierarul Petru Mates

 

A intemeiat o intreaga asezare in varful muntelui. Oameni ce traiesc izolati si practica niste tehnici orientale de meditatie. Munti intregi a cumparat acest Adi Ardelean, pe care cultiva cartofi, varza, morcovi, fructe si alte produse ecologice. O uriasa ferma a aparut in ultimii opt ani pe piscurile Apusenilor. Culmi de munti cu zeci de case, in care traiesc aproape cincizeci de adepti de-ai sai, cei mai multi cu studii superioare, profesori, medici, avocati, psihologi, veniti din toate colturile tarii, intelectuali care au ales sa renunte la profesie si la toata viata lor de dinainte doar pentru a fi alaturi de acest taran mot...
N-as fi ajuns sa vorbesc cu el daca n-o aveam cu mine pe Monica Dusan, care mai urcase de cateva ori pana la dansul si-l cunostea. Ioan Ardelean sta pe o pajiste, rezemat intr-un cot si se joaca impreuna cu cei sapte copii ai sai. Cand este chemat, se intoarce incet, se ridica si porneste alene, zambitor, catre mine. Un barbat nu prea inalt, dar masiv, cu pieptul puternic si lat de peste-un metru, chip ascutit, ciolanos si, mai ales, cu niste ochi albastri-sidefii, asa cum n-am mai vazut decat in filme, la televizor, ori la unele specii de caini siberieni. Intr-adevar, niste ochi ca de lup, care fascineaza, mai ales atunci cand barbatul "zambeste cu ei", incarcandu-se parca de un anumit mister. Se urca pe tulpina unui brad taiat, cam de la inaltimea pieptului meu. Acolo sta de obicei si cand le predica "ucenicilor" sai. Are o lejeritate extraordinara in miscari, vorbeste taraneste, din topor, si, cateodata, chiar mai deocheat, pare sa isi permita orice, n-are nici o opreliste la a spune ori a face ceva. Cand il intreb despre unchiul sau, se incrunta: "Eu n-am ce zice despre morti. Si daca ar fi fost viu, trebuia sa vorbiti cu el, nu cu mine...".
Cat despre lupi, e convins ca exista o "forta mentala", pe care toti oamenii o au, dar nu mai stiu sa o foloseasca. "Omu' o stiut sa comunice cu animalele salbatice inca de la inceputuri. Chiar stau uneori si ma gandesc: cum poti tu, ca om, sa pusti lupu'? Cum poti sa te temi de el? Lupu', care-i cel mai nobil animal, nu-ti face rau niciodata! daca nu-i deranjezi rostul lui... Stiati ca lupu' daca-i ranit si cat un varf de ac, o bobita de sange daca-i iese, el moare? Nu-si poate intoarce capul sa-si linga ranile, asa cum ii cainele, decat numai in noaptea Sfantului Andrei, cand i se destepeneste spinarea. Asta noblete! Sa nu-ntorci capul... Sa nu-ti lingi ranile ca un milog... Cum sa te temi de lup, daca el o fost animalul cel mai sfant din istoria noastra, simbol. Dacii stiau sa comunice cu el si nu-l ucideau. Minti asa de puternice ca la daci n-ai sa gasesti niciunde in istorie si nicaieri pe planeta. Dacii, ca sa-si dezvolte anumite calitati vizuale, beau inca de mici lapte de lupoaica. Asa era si unchiul, fiindca o ramas "original", la fel ca stramosii lui. Inca de la patru ani m-o dus aici, intr-un munte, si mi-o dat sa sug de la tata lupoaicei. De-aia-s eu acuma asa de al dracului! (rade). Unchiul mi-a spus ca, daca bei laptele acela, oriunde in lume! te-ai duce, lupul nu te-atinge. Laptele ala are niste proprietati, are-n el "duhul bun al salbaticiunii". De-aia nu ma tem. De cate ori nu i-am chemat eu la mine si i-am mangaiat, atunci cand veneau pe aici? Pe noi nu ne-o atacat niciodata, caci ne straduim sa traim curat, ca oamenii cei de la-nceputuri".
Dar daca n-are probleme cu lupii, Ioan Ardelean are mari necazuri cu lumea oamenilor de jos, care mereu spioneaza comunitatea, le strica linistea si ii batjocoresc. Ciobanii din imprejurimi isi trimit dinadins animalele pe pamantul lor, ca sa le distruga culturile ori sa le pasca otava, indemnandu-le ei insisi la stricaciuni. Iar Ioan Ardelean se enerveaza foarte greu. Insa cand odata unul dintre ciobani i-a zis, fara nici un motiv: "Lasa, ca urc eu la voi si-ti f... toate fetele alea frumusele, pe care le tii acolo cu dumneata", atunci n-a mai avut incotro si i-a raspuns: "Lasa, ca mergi dumneata acasa, si-o sa vezi ce-o sa fie cu fetitele tale, oile...". Cincizeci de oi sfasiate zaceau pe pasunea ciobanului, atunci cand acesta s-a intors. Un adevarat masacru. "Ca sa se-nvete minte si sa nu mai vorbeasca prostii. Prostii! Vorbe de om slab, de om marunt, ce fac parca de rusine toata spita omeneasca...".

Oile - comoara ciobanului mot

 

Sau un altul, care i-a taiat cu toporul capul unui pui de lup abia nascut si apoi i-a spanzurat trupul de un pom, ba se mai si lauda cu asta, peste tot. Ardelean s-a dus la el acasa ca sa i-o zica personal: "Prafu' o sa se-aleaga de tine si familia ta. Ca lupu' nu iarta..." Si-n tot cursul noptii, lupii au fost peste el si cei din familia sa, "rupand care-ncotro" tot ce prindeau, drept care omul acela si-a si pierdut mintile, ajungand astazi un betivan ca vai de el, nebun de nimic si neiubit de nimeni... Zadarnic insist sa-l intreb daca "el!" a facut toate astea, prin puterea mintii, a lupului, a blestemului, sau prin orice alt fel de putere, fie ea mostenita sau nu. Raspunsul lui e acelasi: "Ce conteaza daca eu sau altul?...V-am mai spus: oricine poate, daca duce o viata curata. Chiar si dumneata ai fi putut, daca ai fi vrut asta...". Imi dau seama ca nu voi afla niciodata ceea ce speram, daca el este acel "ucenic unic", care-a primit taina de la unchiul sau. Are alte preocupari acum, alte ganduri. Si chiar daca mai detine inca puterile acelea, cu siguranta le foloseste astazi in alte directii decat cele ale inaintasului sau. Cred insa ca, dincolo de toate barfele si acuzele de "erezie", Ioan Ardelean este totusi un om special. Iti da o stare de bine, "transmite" o anumita forta, o siguranta, o incredere ca oricare dintre noi am putea fi oameni macar "un pic" mai presus de niste "obisnuiti". "Totusi, un om frumos", senzatia asta mi-a staruit in inima, fara sa vreau, inca multa vreme dupa despartire. Iar cel mai tare m-au impresionat vorbele lui de sfarsit, despre unchiul sau, David Gheorghe. Au fost acelea singurele clipe in care a redevenit serios, grav, dus de niste ganduri, parca mult mai adanci decat cuvintele: "Un om ca el nu se naste decat o data la doua sute de ani. La doua sute de ani, numai unul. Toti l-or vazut ca pe-un nebun, un gunoi, ca pe-un nimeni. Oameni prosti, oameni mici, oameni care traiesc doar pentru "imaginea" lor si pentru a-i judeca pe altii. Nimeni nu-l stia asa cum era el de fapt. Curajos. Tare. Neingradit! Un om care-o avut barbatia si libertatea de-a face orice cu puterea spiritului omenesc, fara sa-i pese de nimeni. Orice, pana la capat. Doamne, cat as vrea sa il mai am acum, langa mine...".

David Gheorghe - omul-lup

Sursa: http://www.formula-as.ro/

Obiceiuri de Sf. Andrei sau Sântandrei

Santandrei este o mare divinitate geto-daca peste care crestinii au suprapus pe Sfantul Apostol Andrei cel Intai chemat, ocrotitorul Romaniei. El a preluat numele si data de celebrare ale Apostolului Andrei (30 noiembrie), cel care a predicat in primele decenii dupa nasterea lui Iisus pe pamanturile Daciei. El trebuie sa se fi bucurat de mare respect de vreme ce ziua lui de celebrare a inlocuit o importanta divinitate precrestina, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Noaptea de Santandrei (29 - 30 noiembrie) si ciclul de innoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristica a Dionisiacelor Campenesti si cu fermentarea vinului in butoaie la popoarele tracice, pastreaza numeroase urme precrestine.

 Pana la inceputul secolului al XX-lea se organizau in Colinele Tutovei, in noaptea de Santandrei, petreceri de pomina ale tinerilor, asemanatoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefica a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfasura petrecerea inainte de lasatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, cand strigoii vii (oamenii care se nasc cu caita, cu coada - o vertebra in plus, din legaturi incestuoase etc.) isi parasesc trupurile fara stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor, pocesc si sug sangele celor vii, leaga sau iau puterea barbatilor, strica taurii, fura sporul vitelor, se joaca cu lupii si ursii etc. In acest timp, petrecerea tinerilor in vatra satului, numita si Pazitul  Usturoiului, era in toi.  Fetele aduceau cate trei capatani de usturoi, le puneau laolalta intr-o covata pentru a fi pazite de o batrana la lumina lumanarii. Complet izolati de lumea din afara, stapanita de fortele malefice, tinerii se distrau, cantau, jucau, beau, adesea peste masura, mancau, glumeau, ca la un adevarat revelion. Amintim ca aceasta izbucnire de bucurie se desfasura in chiar postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului). Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau in curtea casei unde covata cu usturoi era jucata in mijlocul horei de un flacau. Se impartea usturoiul si, in mare veselie, se intorceau pe la casele lor. Incepea un nou an. Usturoiul privegheat se pastra ca ceva sfant, la icoana, si se folosea peste an ca leac pentru vindecarea bolilor, pentru prinderea farmecelor si descantecelor etc.

Bocetul Andreiului

 La cei vechi, moartea si renasterea divinitatii adorate si deci a timpului anual cu care aceasta se confunda, era substituita de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasare, om si chiar a unui obiect insufletit simbolic). Un obicei care atesta suprapunerea sarbatorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic este obiceiul atestat la romanii din Transnistria numit Bocetul Andreiului. Fetele, dupa confectionarea unei papusi din carpe, numita Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavita (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituala a animalului care personifica divinitatea, specifica oricarui inceput de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamna, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarna, sa fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup in zilele lui de celebrare, gadinet, in special la Filipi cand incepe imperecherea pentru inmultire, este purtat si de porcul tanar, numit popular si godin, godinet.

 Noaptea strigoilor

 Aparitia celor doi sfinti-mosi, Mos Andrei si Mos Nicolae, inceputul iernii si punerea in miscare a haitelor de lupi sunt semne evidente de imbatranire si degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deterioreaza neincetat, ajungand in noaptea de 29 spre 30 noiembrie, in Noaptea Strigoilor, la starea simbolica de haos, cea de dinaintea creatiei. Este o noapte de spaima, intrucat spiritele mortilor ies din morminte si, impreuna cu strigoii vii, "care in aceasta noapte isi parasesc culcusurile lor, fara sa aiba vreo stiinta despre aceasta" (Pamfile, 1914, p. 127), se iau la bataie pe la hotare, raspantii de drumuri si prin alte locuri necurate. Duelurile sangeroase cu limbile de la melite si coasele furate din gospodariile oamenilor se prelungesc pana la cantatul cocosilor, cand spatiul se purifica, duhurile mortilor se intorc in morminte, iar sufletele strigoilor revin in trupurile si paturile parasite fara stiinta lor. In anumite situatii, strigoii se manifestau violent fata de oamenii care nu-si luau anumite masuri de protectie: "Cand strigoii morti nu au cu cine sa se razboiasca, se duc pe la casele oamenilor unde incearca sa suga sangele celor ce au nenorocul sa le cada in maini. Pentru ca sa nu se poata apropia de case, oamenii, - e grija gospodinelor mai ales -, mananca usturoi in aceasta seara, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, in piept, pe spate si pe la incheieturile trupului. La casa se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea sa intre sau sa se uite in casa, facandu-se semnul crucii si tot astfel urmeaza si la usa si horn, pe unde de asemenea ea crede ca strigoii pot intra si iesi din casa" (Pamfile, 1914, p. 128). Se credea ca sunt si strigoi care nu doreau sa faca rau. Acestia "fac hori pe la raspantiile drumurilor, unde joaca cu strasnicie pana la cantatul cocosilor" (Pamfile, 1914, p. 128). Strigoii sunt de doua categorii: vii si morti. Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau barbati, care isi parasesc trupurile noaptea, mai ales la Santandrei (Noaptea Strigoilor), Sangiorz si in alte imprejurari. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi in viata sunt diverse: copiii nascuti cu coada (o vertebra in plus), cu tichie, dintr-o legatura incestuoasa, al treilea copil din flori nascut de o femeie etc.

 Activitatea lor cea mai intensa este in Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) cand isi parasesc in somn corpul, ies din casa pe horn sau pe usa, se rostogolesc de trei ori pentru a se intrupa intr-un animal (lup, caine, pisica, porc, berbec, gaina, broasca), incaleca pe melite, butoaie, cozi de matura pentru a merge in locuri numai de ei stiute (intre hotare, raspantii de drumuri, poieni din paduri) unde se intalnesc cu strigoii morti. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de melita, se zgarie, se ranesc pana iese invingator unul din ei, care le va fi conducator un an de zile. Se bocesc unii pe altii, isi vindeca pe loc ranile, se intrupeaza din nou in animale si pornesc spre case inainte de primul cantat al cocosilor. In ajunul Sangiorzului, la Manecatoare (noaptea de 22/23 aprilie), isi parasesc din nou trupurile pentru a merge sa fure mana holdelor, laptele vitelor - sa strice taurii, sa lege sau sa ia puterea barbatilor etc. In cele doua nopti oamenii se ungeau cu mujdei de usturoi, ascundeau melitele, intorceau vasele cu gura in jos, produceau zgomote, ii strigau pe nume, aprindeau focuri, pazeau cu atentie vitele si pasunile etc. In Moldova, noaptea se numea Pazitul Usturoiului si se celebra ca un revelion. Sunt argumente etnofolclorice care sprijina ipoteza ca in aceasta perioada a anului dacii celebrau Anul Nou. Tinerii satului, fete si baieti, se adunau in cete de 10 -12 persoane la o casa mai mare, careia ii ungeau, la lumina zilei, usile si ferestrele cu usturoi. Participantii, care nu paraseau pana dimineata casa, petreceau ca la un revelion: mancau, se cinsteau, adesea peste masura, jucau, glumeau. Dimineata ieseau cu lautarii in curte unde jucau covata cu capatani de usturoi adus de fete si pazit noaptea de o batrana. Petrecerea se incheia cu impartitul usturoiului intre participante care il pastrau la icoana, pentru a-l folosi la vindecarea bolilor, pentru farmecele de dragoste etc.

 Strigoii morti sunt spirite ale mortilor care nu ajung in Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi in viata, au fost oameni obisnuiti, dar li s-a gresit sau nu li s-au facut rosturile la inmormantare. Ei se intorc printre cei vii, in special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferinte: aduc moarte, boala, molime in animale, grindina. Dupa locul unde apar si relele care le aduc, strigoii morti pot fi, dupa locul unde actioneaza, de apa si de uscat, de vite si de stupi, de ploi si de foc. In cazul in care prezenta strigoiului se considera evidenta prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apareau anumite semne pe mormant), se proceda la descoperirea si anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire. Atmosfera devenea si mai apasatoare datorita unei importante zile a lupului fixata de traditie pe data de 30 noiembrie, la Santandrei. In aceasta zi lupul isi poate indoi gatuI teapan, devine si mai sprinten, astfel ca prada, indiferent ca este animal domestic sau om, nu mai are scapare (Pamfile, 1914, p. 135-137). Ca urmare, acum trebuia sa se ia masuri suplimentare de paza a vitelor si sa se efectueze diverse practici magice de aparare impotriva lupilor. Se considera ca nici un alt moment al anului nu era atat de prielnic pentru transformarea oamenilor in pricolici, oameni cu infatisare de lupi sau caini, ca in ajunul si in ziua de Santandrei.

 Pricolicii sunt suflete ale oamenilor care isi parasesc trupul in timpul noptii, se rostogolesc de trei ori si capata infatisare de lup sau de alta vietate (caine, porc cal, bivol, pisica, sarpe, broasca). Spre deosebire de varcolaci care calatoresc prin vazduh, pricolicii se deplaseaza pe pamant Ei nu se intrupeaza in vietati sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, randunica, albina). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuti dupa infatisarea si comportamentul animalului pricolici. Traiesc putin, cat lupul sau animalul in care se metamorfozeaza. Intr-una din legende pricoliciul este un tanar casatorit care, mergand pe drum cu sotia, se face nevazut, revine sub forma de caine si se repede s-o muste. Nevasta sa se apara cu braul si il alunga lovindu-l cu secera. In final, pricoliciul este recunoscut dupa scamele catrintei ramase intre dinti. In alte legende pricoliciul este fratele cel mic care pleaca de acasa si este recunoscut tot dupa scamele hainelor ramase printre dinti. O data pe an, in Noaptea Strigoilor (29 - 30 noiembrie), s-ar intalni cu strigoii morti, care isi parasesc si ei mormintele, pentru a-si alege, prin lupta, stapanul. Pe timp de iarna ar intra in haita lupilor, ia conducerea si ataca oamenii si turmele de vite.

 Pentru pericolul inchipuit ce l-ar fi adus strigoii, pricolicii si lupii la Santandrei, practicile de prevenire si aparare erau asemanatoare cu cele efectuate la Sangiorz. Informatiile etnografice nu atesta insa la Santandrei aprinderea focurilor, fumigatiile, stropitul si scaldatul cu apa, strigatele si producerea zgomotelor, pomenile pentru imbunarea mortilor iesiti din morminte si altele. Lipsesc, in general, practicile active de alungare a spiritelor malefice; alimentele rituale si ungerea cu usturoi, ascunderea coaselor si a limbilor de melita sunt mai mult actiuni de aparare pasiva. Fortelor malefice nu li se declara razboi deschis, ca la Boboteaza, Sangiorz, Joimari, Sanziene, intrucat sansa de izbanda era minima in conditiile in care puterea aliatilor, intunericul si frigul, crestea neincetat pana la solstitiul de iarna.

 Aflarea ursitei

 Ca la orice inceput de an, prisoseau practicile magi ce de aflare a ursitei, adica a viitorului sot. Fata de maritat prepara o "Turtuca de Andrei", turtita subtire din faina de grau, foarte sarata, coapta pe plita sobei si o manca inainte de culcare. Baiatul care venea in vis sa-i aduca apa ca sa-si potoleasca setea urma sa o ceara de nevasta in cursul anului. Alte fete, dupa ce soseau acasa de la Pazitul Usturoiului, semanau cate un catel de usturoi privegheat intr-un cocolos de aluat. Dupa modul cum incoltea si crestea usturoiul semanat, se faceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era insa favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. Unii batrani, nestiutori de carte dar "cititori" in stele, observau cerul in noaptea de Ovidenie sau de Santandrei si noroceau anul, prevestind daca va fi bogat sau sarac, ploios sau secetos, daca va fi pace sau razboi etc. Obiceiul de a semana in noaptea de Santandrei grau intr-o oala de pamant pentru a interpreta rodnicia ogoarelor in noul an este practicat si astazi.

 Acte de divinatie

 Spiritele mortilor care misunau pretutindeni la Santandrei, favorizau actele de divinatie. Asemanator altor sarbatori sezoniere de peste an, cele mai preocupate sa valorifice ocazia oferita de Noaptea Strigoilor pareau tot fetele, cu nelipsita lor grija, casatoria. Practicile de divinatie efectuate la fantana, la cotetul porcului, la gardul si poarta gospodariei, la masa incarcata cu usturoi etc. aveau unul si acelasi scop: aflarea ursitului, a calitatilor lui (tanar, batran, frumos - urat, bogat - sarac). Aceste acte magice erau savarsite in taina, de fiecare fata in parte, sau "pe fata", cu participarea mai multor fete.

 Elemente de ritual specifice renovarii timpului apar, mai ales in Moldova, la Ovidenie. Acum, ca si la Anul Nou, Sangiorz, Paste se credea ca cerul se deschide si vorbesc animalele; se faceau previziuni si pronosticuri meteorologice, se incepeau vrajile si farmecele al caror punct culminant era atins in noaptea de Santandrei.

 Covasa. Bautura rituala

 Prin Colinele Tutovei, la Ovidenie sau la Santandrei, se prepara din malai si faina, uneori numai din malai de porumb sau de mei, o bautura fermentata numita covasa. Literatura etnografica descrie doua tehnici de preparare a covasei; din malai si faina sau numai din malai. In primul caz se luau malai si faina, in parti egale, se amestecau si se opareau cu apa clocotita pana se obtinea un fel de terci. Dupa doua ore, amestecul acesta se punea intr-o putina si se turna apa calduta pana se obtinea un lichid vascos ce putea trece prin ciurul cu care se cernea malaiul. Continutul se amesteca foarte bine si se lasa apoi sa fermenteze, la loc caldut, pana a doua zi cand se fierbea, la foc potrivit, intr-un ceaun, pana se mai ingrosa. Gustul bauturii era dulce-acrisor, asemanator cu cel al bragii. Covasa se punea prin strachini sau oale si se impartea prin vecini "pentru ca vacile sa fie laptoase, iar laptele sa fie smantanos" (Pamfile, 1914, p. 145). In alte sate covasa se numea braga si se prepara numai din malai, care se oparea si se faceau patru turte; doua turte se coceau, doua ramane au crude. Dupa ce turtele coapte se raceau, erau framantate intr-o putina, se amestecau cu malaiul ramas necopt si se turna apa clocotita. Continutul se amesteca, se puneau cateva felii de lamaie si se lasa sa fermenteze pana a doua zi, cand era bun de baut. In zona Covurluiului din Moldova Centrala se spunea ca fiecare om "este dator sa manance covasa, in aceasta zi, pentru ca sa fie ferit de strigoi" (Pamfile, 1914, p. 146).

Sursa: http://www.obiceiuri-populare.ro/