„Dacii sunt lipiţi de munţi“

Moştenirea lăsată de muntenii din „leagănul“ Carpaţilor. De ce spunea Herodot că „dacii sunt lipiţi de munţi“

Lanţul Carpaţilor a asigurat dacilor munteni hrană, materiale de construcţii şi chiar energie. În munţi puteau să se refugieze din calea migratorilor, dar această formă de viaţă era una nesigură şi plină de riscuri. 

Cele mai reprezentative vestigii ale unei mari civilizaţii multimilenare „de tip montan” se găsesc în Carpaţii României, care reprezintă inclusiv Munţii Apuseni. Este civilizaţia despre care Herodot spunea: „Dacii sunt lipiţi de munţi”. Dacii munteni nu s-au aşezat aici doar pentru că erau încântaţi de măreţia şi frumuseţea peisajelor, ci mai ales pentru a-şi asigura supravieţuirea. Îşi bazau existenţa pe creşterea animalelor, mai ales a oilor, de rasă „Ţurcană“. 

„Animalele domestice le-au furnizat dacilor hrană proteică consistentă, atât de necesară în condiţii montane (dar şi îmbrăcăminte şi mijloace de transport). Natura montană le-a oferit combustibil, fructe, vânat, apă, peşte şi chiar energie(morile, mangalul, ş.a.), materiale de construcţii. În munţi puteau să se refugieze din calea migratorilor şi puteau reveni după trecerea acestora, pentru a-şi cultiva pământurile şi a-şi asigura mai ales cerealele, dar această formă de viaţă era nesigură şi plină de riscuri, sub hazardul de a se afla sau nu pe traseul migraţiilor hoardelor“, scrie profesorul universitar dr. Radu Rey, membru al Academiei  de Ştiinţe Agricole şi Silvice. 

Transhumanţa de odinioară

Stabilirea în formă permanentă şi masivă în munţii Daciei,  cu vărat şi iernat şi înfiinţarea de cătune şi sate s-a împiedicat de condiţiile aspre de climă, pe timp de iarnă. Aşa, a apărut transhumanţa cu oile spre zone mai calde, unde se putea asigura furajarea animalelor şi în sezonul rece. Potrivit lui Radu Rey,  drumurile transhumanţei porneau spre Dobrogea,  ajungeau spre câmpiile Asiei. Spre Vest, transhumanţa a înaintat până în Alpii Italiei, Elveţiei şi spre Pirinei. Aici  se mai întâlnesc vechi vestigii cum sunt ladinii italieni, elementele comune fiind date de limbă (stână, brânză, ş.a.), de obiceiuri şi chiar de rasa de oi „Ţurcană”. Moştenirea economică lăsată de dacii munteni Coasa a fost unealta care a determinat sporirea majoră a capacităţii de locuire permanentă în Carpaţi, partea de înaltă consistenţă a munţilor vechii Dacii. Unealta a permis recoltarea ierbii de pe pantele munţilor şi asigurarea fânului pentru iernatul animalelor. Aşa, a devenit posibilă viaţa stabilă în munţi, atât în sezonul cald, cât şi în cel rece. 

„Stabilitatea a atras după sine ameliorarea raselor de animale şi a florei naturale, furajere, multiflorală, graţie îngrăşămintelor organice. Astfel,  dacii, generaţie după generaţie, au intrat într-o relaţie decentă cu natura montană, asigurând «târlirea», metru cu metru şi an de an, a păşunilor şi fâneţelor, moştenire de maximă importanţă economică până în zilele noastre. Graţie îngrăşămintelor organice, s-a ajuns la un polimorfism floral furajer de înaltă calitate, cu plante de cea mai înaltă valoare,  precum trifoiurile, cu un «buchet» de plante medicinale şi de săruri minerale, care împreună cu apa şi aerul, nepoluate, conferă o calitate superioară laptelui şi cărnii.“, argumentează Radu Rey, care este şi preşedinte al „Forumuui  Montan din România“. 

Ne putem întreba, pe bună dreptate, cum s-au manifestat influenţele străine asupra populaţiei dacice din munţi? Un răspuns ne dă Radu Rey. 

„Influienţele au fost de mica intensitate, însă aici, fiind cunoscut faptul că o mare parte a comunităţilor montane erau societăţi «închise» pentru factori neautohtoni. Fenomenul este asociat, în special, cu dificultatea obţinerii de hrană pentru trai.“ 

Practici de păstorit ale dacilor păstrate 

Unele practici ale dacilor montani se mai păstrează şi în zilele noastre. Pe Valea Sebeşului, din judeţul Alba, încă rezistă un sistem excelent de păstorit cu pendulare scurtă: jos, în sat – fâneţele; la altitudinea de 600-800 m, prima treaptă de păşunat – otava de primăvară, „zona ocoalelor” – adevărate gospodării, cu saivane şi locuinţe. 

După epuizarea ierbii, turmele pleacă sus, la muntele lui Pătru, pentru vărat, până în 14 septembrie, la „Ziua crucii”. Între timp, în „zona ocoalelor“ a crescut iarba şi s-a recoltat fânul, apărând deja otava de toamnă, care va fi păşunată, iar turmele vor rămâne şi iarna, până la epuizarea fânului şi la fătarea mieilor. Abia apoi turmele coboară jos, în sat, unde două recolte de fân vor asigura iernatul animalelor. Profesorul Radu Rey ne oferă şi un alt exemplu. În judeţul Hunedoara, la Ghelari, de la daci ne-a rămas un alt sistem judicios de valorificare a munţilor: un an, un munte se păşunează cu animalele satului – asigurându-se astfel îngrăşămintele organice; în al doilea munte se recoltează fânul pentru iernat. În anul următor, primul munte va asigura fînul, iar cel de-al doilea va fi  păşunat şi îngrăşat organic. 

Urme ale civilizaţiei dacilor munteni 

„Comunităţi dacicie mai puţin atinse de influenţa altor gene, se regăsesc şi astăzi, tot în munţi, ca reminescenţe încă solide a unei străvechi civilizaţii. Din Maramureş şi Bucovina până în Valea Jiului, Depresiunea Petroşanului, Ţara Haţegului, Ţara Dornelor, Ţara Oaşului, în munţii Banatului şi Munţii Apuseni, în munţii Vrancei şi Neamţului, urmaşii dacici sunt mai prezenţi, aducând cu ei valori tradiţionale, economice, culturale şi spirituale – inestimabile“, subliniază Radu Rey. 

Cele peste 3.560 sate montane din Carpaţii României, miile de cătune izolate, rezistă cu greu tot mai slăbite, la „invazia” lumii moderne, cu unele avantaje, dar cu prea multe dezavantaje economice, mai ales pentru generaţiile tinere. „Produsele montane” devinin tot mai rare în zilele noastre, când  sistemele de producţie agricolă şi de creştere industrială a animalelor, chimizarea intensivă, aduc mari riscuri sanitare în alimentaţia umană. (Articol scris de NICU NEAG)

Sursa: http://adevarul.ro/

Sfântul Dumitru – 26 octombrie -

Sâmedru: Este numele popular al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, celebrat la 26 octombrie, și al sărbătorii acestui sfânt, devenit la popor o divinitate agrară. În această zi se serbează Moșii lui Sâmedru, numiți și Moșii de toamnă sau Moșii cei Mari. În Oltenia, Muntenia și, parțial, în Moldova, în 25 spre 26 octombrie se aprindeau focuri pe înălțimi, la răspântii, în mijlocul satului, lângă ape și alte locuri propice adunării spiritelor, numite focul lui Sâmedru.

Copii și tinerii săreau peste vâlvătaia focului, în scop de purificare și întremare, iar apoi mergeau acasă luând cu ei tăciuni pentru a-i arunca prin livezi, cu scopul de a spori rodul pomilor pe anul viitor. Atât focurile, cât și darurile ce se împărțeau cu această ocazie (grâu fiert, colaci rituali, unt, brânză, lapte, nuci, pere uscate etc.) erau dedicate sufletelor morților, în vederea asigurării recoltei viitoare. Lucrul acesta este evident și într-un text al incantației, ce se rostea cu această ocazie în ținutul Almăjului: ʺVoi moși strămoși, / Să-mi fiți toți voioși, / Să-mi dați spor în casă, / Mult pe masă, / Cu mult ajutor / În câmpul cu floriʺ

Și mai evident acest cult al strămoșilor transpare în obiceiul din Dobrogea, denumit Saiegii, care nu e decât o procesiune simplificată a alaiului cu mascați, reprezentând spiritele strămoșilor: ʺMai mulți flăcăi se întrunesc la o casă, de unde pornesc apoi prin sat cântând din fluiere. Între dânșii se află un flăcău îmbrăcat ca o cadână. Astfel capătă bacșișuriʺ.

La Sâmedru, există o preocupare intensă de a afla mersul vremii: ʺPrin județul Muscel, ciobanii care vor să afle dacă iarna va fi moale sau geroasă, își aștern dulama în mijlocul oilor și se uită ca să vadă ce fel de oaie se culcă pe dânsa. Dacă se va culca oaie neagră, e semn că iarna va fi bună, dacă se culcă o oaie albă, după socotința lor, iarna va fi asprăʺ.

Sâmedru se considera ziua soroacelor pentru diferite slujbe, învoieli și închirieri. Expirau vechile înțelegeri făcute la Sângiorz și se încheiau altele noi, ceea ce constituia un prilej de aldămașuri, veselie, dar și de unele neînțelegeri și chiar încăierări, de unde și zicalele populare: ʺLa Sâmedru ciobanii își caută stăpâniiʺ, ʺLa Sângiorz se încaieră câinii, iar la Sâmedru se bat stăpâniiʺ.

Întrucât Sâmedru împărțea anul pastoral în două anotimpuri: vara, de la Sângiorz până la Sâmedru, și iarna, de la Sâmedru până la Sângiorz, unii etnologi presupun chiar că această zi putea să fi fost cândva începutul unui an nou. Un argument în acest sens îl constituie și tradiția celtică, unde Anul Nou începe la 1 noiembrie.

Caracterul agro-pastoral al lui Sâmedru, ca și obiceiul învoielilor din această zi, mai ales în zona estică a țării, a putut suferi și unele influențe din lumea slavilor răsăriteni, la care în această zi se prăznuia Sfântul Gheorghe de toamnă, încheind un ciclu sezonier, cu datini asemănătoare celor românești.

Sursa: Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească – Ivan Evseev - 

Sfântul Vasile în colinda românească

Memoria culturală românească cuprinde în tezaurul său imaginea poetică populară a Sfântului Vasile cel Mare, cristalizată în decursul veacurilor mai ales în colinda tradiţională. Icoana Sfântului Vasile cel Mare din calendarul şi lăcaşul bisericesc a trecut prin acest filtru liturgic şi în pridvorul culturii populare. Prelucrând elementele biografice şi istorice ale Sfântului Ierarh mijlocite liturgic şi fără a contrazice erminiile în privinţa reprezentării iconografice, colindele româneşti ni-l înfăţişează atât de familiar poporului nostru.

Ţinând seama de legăturile pe care Sfântul Vasile le-a avut cu ţinuturile noastre, de popularitatea molitfelor sale, de Liturghia care-i poartă numele şi de întâietatea sa în sinaxar, descoperim evlavia de care se bucură în spiritualitatea poporului român. Într-o colindă culeasă de la fraţii noştri români din Transnistria (Colinde din Transnistria, Chişinău, 1994, p. 70), colindătorii adresează de Crăciun bune doriri gazdelor, cu speranţa şi bucuria de a se putea împărtăşi peste câteva zile de belşugul şi binecuvântarea sărbătoririi Sfântului Vasile:

[…] La mulţi ani şi să vă fie

La boeri cu veselie,

La creştini cu bucurie,

Să trăiţi şi ajungeţi

Şi la Sfântu Vasile.

Urările din colinde sau din oraţiile din seara Sfântului Vasile cuprind ideea mijlocirii acestui sfânt pentru binele şi sporul gazdei colindate, cum se transmite într-o oraşie din Basarabia: Bună vremea cu sara lu Sfântu Vasîli/Să vă fii cu mulţi ani cu bini! sau într-un colind din Ţara Oltului: Mâne-i zi de sărbătoare,/Sfântu Vasile praznic mare,/Scoală şi ţi-l prăznuieşte/Pe noi frumos ne cinsteşte (Traian Herseni, Colinde şi obiceiuri de Crăciun. Cetele de feciori din Ţara Oltului, Bucureşti, 1997, p. 296.)

Locul deţinut de marele ierarh capadocian atât în haghiografie, cât şi în calendarul popular a condus la o întâietate semnificativă în decursul veacurilor în evlavia creştinilor de pretutindeni. Sfântul Vasile este fruntea anului şi vârful sfinţeniei. În această privinţă, colindele româneşti reprezintă o importantă mărturie. În majoritatea corpusului poeziei populare a colindei din toate zonele româneşti există o ierarhizare populară a sfinţilor. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare deţine un loc deosebit în cadrul acestei haghiografii populare, după cum arată şi această străveche colindă din Ilfov:

Sub aripa cerului,

La umbriţa mărului

Este un scăunel de prun.

Dar în scaun cine şade?

Şade Bunul Dumnezeu,

Şade Bătrânul Crăciun;

După Bătrânul Crăciun

Şade Sfântul Sfânt Ştefan;

După Sfântul Sfânt Ştefan

Şade Sfântul Sfânt Vasile;

După Sfântul Sfânt Vasile

Şade Sfântul Sfânt Ioan;

După Sfântul Sfânt Ioan,

Şade Sfântul Sfânt Ilie;

După Sfântul Sfânt Ilie

Şade toţi sfinţii la rând.

(Gh. Cucu, 200 colinde populare, culese de elevii Seminarului Nifon în anii 1924-1927, ediţie postumă îngrijită de Constantin Brăiloiu, Bucureşti,

1936, p. 175.)

Fireşte, această ierarhizare populară, care se regăseşte în tot repertoriul panromânesc, a fost sugerată credincioşilor de chiar ordinea sărbătorilor din Postul Crăciunului, apoi de la Crăciun, Anul Nou şi Bobotează: în frunte stă Bunul Dumnezeu, izvorul sfinţeniei, urmat de Crăciun, adică Naşterea Domnului, apoi de Sfântul Ştefan, primul mucenic creştin, de Sfântul Vasile şi de Sfântul Ioan Botezătorul, aşa cum sunt trecuţi în calendarul Bisericii. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare este pomenit în şirul sfinţilor îndată după "Sfântul Crăciun" şi Sfântul Ştefan şi înaintea Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul.

De cele mai multe ori comuniunea sfinţilor este prezentată ca o şedere la sfat cu Dumnezeu. Alteori comuniunea capătă accente plastice de o frumuseţe rară: într-un cadru miraculos, din picăturile a nouă lumânări care ard în vârful a nouă meri se formează un râu care deţine conotaţii sacramentale:

Dar în el cine se scaldă?

Scaldă-se Sfântul Crăciun,

Scalde-se Sfântul Vasile,

Scalde-se Sfântul Ion.

Se scăldară, se-mbrăcară,

Cu veşmânt până-n pământ,

Ce n-am văzut de când sunt.

(Ibidem, Colinda nr. 74, Inf. Georgescu Mihail, Roşu, Ilfov, p. 95.)

În alte două variante întâlnite în Muntenia la Câmpulung-Muscel şi în Bucovina la Păţeşti-Putna, din cele nouă sau doar două picături, se formează un pârâu de vin şi mir, ambele cu certe calităţi sacramentale. În el se scaldă Moş Crăciun, personificarea sărbătorii liturgice, dimpreună cu Bunul Dumnezeu, cu Sfinţii Vasile şi Ioan, cu ceata sfinţilor şi, totodată, cu gazda casei colindate:

[…] Se scaldă şi Sfânt Vasile,

Se scaldă, se iordăneşte

Şi-n veşmânt se primeneşte.

Şi veşmântu-i mohorât

Lungu-i, lat până-n pământ.

Mai în jos de dumnealor

Se scaldă sfinţii mărunţi [...].

(Ibidem, Colinda nr. 73, Inf. Ciubotaru Gherasim, Păţeşti-Putna, pp. 93-94.)

În această colindă, tradiţia colindatului apare unită cu cea a iordănitului, ambele având semnificaţii atât augurale cât şi baptismale. "Veşmântul mohorât" din colinda citată descrie vrednicia ascetică a Sfântului Vasile, dar nu trebuie uitat faptul că termenul popular mohorât, alături de termenul dalb, ţine în mentalitatea arhaică de zona sacrului. Veşmântul mohorât este în primul rând cel purtat de Hristos pătimitor la Răstignire, adică este un veşmânt arhieresc, purtat în primul rând de către Hristos, Arhiereul bunătăţilor viitoare.

Colindele româneşti ni-l prezintă pe Sfântul Vasile şi în alte vecinătăţi haghiografice, alături de Sfântul Apostol Petru, aşezat de-a dreapta Maicii Domnului sau vieţuind chiar în aceeaşi casă cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile, cel care poate fi numit un adevărat mariolog avant la lettre, apare alături de Maica Domnului, chiar de-a dreapta ei:

[...] Şase case mari şi late

Dar în ele cine şade

Şade Maica Precista

Cu toţi sfinţii lângă ea.

Dar în dreapta cine şade?

Şade Sfânt Vasile, Sfânt,

Cu pistoale la picioare,

Şi cu puşca la spinare [...]

(Vasile I. Popovici, Cântece (colinde) de Crăciun şi Anul Nou din judeţele Dâmboviţa şi Ialomiţa, Colinda nr. 3, Izvoare-Dâmboviţa, Bucureşti, 1934, p. 11.)

Ca ierarh, Sfântul Vasile este reprezentat deseori şi împreună cu Apostolii, cel mai mult în preajma Verhovnicului Petru, unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi din cadrul haghiografiei populare:

În curtea divanului

Mare masa Domnului

Dar la masă cine şade?

Şade Petre, Sfântul Petre

Şi cu marele Vasile

C-a lui e ziua de mâine. [...].

(Gh. Cucu, op.cit., Colinda nr. 92, Inf. Constantinescu V. Alexandru, Şelaru-Vlaşca, p. 117.)

Locuirea împreună cu Dumnezeu este laitmotivul majorităţii acestor colinde în care se doreşte prezentarea ideii generoase de comuniune a sfinţilor: colindătorii ajungând la nişte case "nalte, albe şi frumoase" şi descoperă cu uimire: Dar în ele cine şade?/ Dumnezeu cu Sfânt Vasile [...] ( Ibidem, Colinda nr. 36, Inf. Constantinescu I. Alexandru, Şelaru-Vlaşca, p. 50.)

În ipostaza de judecător, Sfântul Vasile stă pe acelaşi scaun de judecată cu Dumnezeu şi judecă personajul malefic numit Vasilca, prezent şi el în obiceiurile de la începutul anului, probabil un element de demonologie populară, care ar trebui legat şi de faptul că în această zi se citeau în biserici molitvele pentru exorcizare alcătuite de ierarhul capadocian:

Sus în-naltul cerului,

Jos la poalele muntelui,

La scaun de judecată

Dar în scaun cine şade?

Şade bunul Dumnezeu

Şi cu Sfântul Sfânt Vasile

Şi judecă pe Vasilca [...]

(Vasile I. Popovici, op. cit., Colinda nr. 18, Moroeni-Dâmboviţa, p. 32.)

În mod firesc, Sfântul Vasile apare reprezentat şi în ipostaza sa de liturghisitor, mai ales că în ziua prăznuirii sale se oficiază Liturghia care, potrivit tradiţiei, a fost alcătuită chiar de către el:

[...] Ieşi, (Mariţo), pân afară,

Să vezi curtea vinecioară.

Nu e curte vinecioară,

Ci vreo doi-trei sfinţi de-ai săi;

Unul e Sfântul Vasile,

Care scrie Liturghie

Cu condei de Vineţie.

(Gh. Cucu, op. cit., Colinda nr. 143, Inf. Popescu Florian, Talia-Prahova, p. 180.)

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Arborele sacru in traditia populara

Arborele sacru

Arborele cosmic – fiind in ideaţia lui primordiala si elementara, conceptul mitologic care include in conţinutul lui întregul cosmos figurat sub emblema unui arbore” – reprezinta tot ceea ce înseamnă existenţa, principiu activ, viaţă. Înrudit cu acesta, arborele ceresc reprezintă forţa terestra, simulacru al copacului lumii si apoi al coloanei ce sprijină bolta cereasca, arbore de legătura între ceilalţi doi (arborele cosmic şi arborele vieţii). Arborele vieţii, cel de-al treilea concept al dendrolatriei, reprezintă închiderea ciclului prin simbolizarea nemuririi spirituale, fiind direct legatde ceilalţi doi, interacţiune între spiritualitatea cosmica şi cea terestra reprezentata de viaţa prin oameni si spiritul lor.

În lucrarea de faţa am încercat sa găsim legăturile intre cele trei concepte, ajutându-ne de simbolistica existenta pe costumul popular românesc, mai exact pe cel ardelenesc din subzona etnografica şi culturala Comana, jud.Braşov, loc de confluenţa a Ţarii Oltului cu Ţara Fagaraşului şi cu Târnavele.

Practica ritualului veşmintelor işi are originea, pare-se, după bogatele descoperiri arheologice, in epoca bronzului, atunci când ţesutul ritual a delimitat rosturile veşmintelor de cele ale hainelor termoizolatoare prin aşezarea simbolurilor doar pe veşmintele sacre. Cultul arborilor are origini mult mai vechi, in paleoliticul superior, trecând prin mai multe etape de protejare si substituire Referitor la substituire, trebuie menţionat ca la începuturi arborele sacru primordial a fost bradul, la daci acesta menţinându-se ca simbol dendrolatric principal, fiind reprezentat mai ales ca arbore cosmic Arborele cosmic apare simbolizat mai ales pe pieptarele de tip ardelenesc în subzona Comana, aşezare cu un bogat repertoriu arheologic din perioada dacica.

La începuturi arborele sacru a luat forma arborelui cosmic datorita legăturii primordiale stabilite între om si divinitate, mărturie fiind şi invocaţia:

„Ajuta-ma, brade,

Atotstapânitor,

Sa urc pâna-naltul cerului
În raiul luminii,

Sa cobor pâna-n fundul pamântului

În iadul întunericului.”

Astfel bradul, arbore sălbatic, simbolizând exact ceea ce omul primitiv dorea de la divinitate şi anume putere, mândrie si protecţie, a fost primul arbore sacru, fiind des întâlnit in leagănul vechilor civilizaţii europene. Conform lui Julius Teutsch, numele maştii de boriţa vine de la termenul slav <> care înseamnă şi brad, relevând un aspect stravechi al dendrolatriei locale preluat si dezvoltat în perioada medievala timpurie, în contextul trecerii la noi concepte ideologice şi culturale.

Odata cu trecerea la sedentarism s-a trecut la o noua etapa a dendrolatriei, arborele ceresc începând sa capete un rol din ce în ce mai important. Astfel s-afacut trecerea de la arborele salbatic la celdomestic, datator de hrana şi marul a început în acest fel sa fie invocat în ritualurile de iniţiere magico-religioasa:

„Bade, de ţi-o fi de mine dor

Sa sadeşti un merişor

De ţi-o fi de mine-aminte

Merişorul ţi s-o prinde,

La mine dac-ai gândi

Merişorul ţi-o-nflori,

Pe mine de m-oi uita

Merişorul s-o usca

Pe costumul popular din Comana, simbolistica arborelui ceresc se pastreaza mai ales pe pieptarele batrâneşti (pieptare „înfundate înfaţa”, tip Braşov)

Trecerea de la arborele salbatic la cel fertilizator a fost un pas important, astfel arborele sacru a venit din salbaticie în ograda omului, in gradina lui, având pe lânga funcţia sacra şi una materiala prin asigurarea hranei. Marul salbatic mai întâi, a avut un rol deosebit prin folosul sau în alimentaţia ciobanilor şi a celor saraci, mar care domesticit apoi, a capatat importanţa cultica, mai întâi ca arbore totem si mai apoi ca arbore sacru.

În sud-estul Europei, implicit şi în ţara noastra, arborii sacri vii din vatra satului au fost treptat inlocuiţi prin derivate arborigene – coloane şi stâlpi – reprezentând în conştiinţa mitologica a autohtonilor fie spiritul antropomorfic, fie cel fitomorfic al arborelui cosmic sau celest. Se trece aşadar spre cea de-a treia etapa a dendrolatriei, cea care închide ciclul, prin intrarea in funcţie a celui de-al treilea concept, cel de arbore al vieţii care face legatura între spiritualitatea terestra şi cea cosmica.

Geniul creator al ţaranului si profunda gândire filosofica înnascuta scot în evidenţa o asociere deosebita pentru a reprezenta copacul vieţii. E asociat rombul – simbol al spiritului, al vieţii si al fertilitaţii - cu coloana cerului exprimând funcţia dubla a copacului vieţii ( a se vedea şi Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuşi).

Pe o alta linie evolutiva, paralela cu prima, simbolistica arborelui sacru s-a dezvoltat pe principiul dualismului bine – rau, dualism care de asemenea încheie un ciclu. Începutul e reprezentat prin încolţirea din samânţa unica a celor doi arbori care reprezinta conceptual cele doua principii bine şi rau. Dupa o presupusa evoluţie, aceşti doi arbori dau naştere la doua seminţe gemene care vor încolţi fiecare, acesta reprezentând cel de-al doilea pas spre desparţirea definiva sugerata simbolic prin doua coloane intuind cele doua cai ale cunoaşterii

.

.

Pe o a treia scara evolutiva, aceea de la simbolul primar la stilizare, ingeniozitatea reprezentarii simbolice a arborelui sacru uimeşte cu adevarat. Pe pieptarul barbatesc de tip ardelenesc de la Comana apare un simbol care condenseaza ca un rezumat celelalte doua evoluţii paralele prezentate, triciclul arbore cosmic, arbore ceresc si arbore al vieţii si dualismul bine – rau. Acest simbol face legatura cu cea de-a treia lume, cu Thanatos-ul prin simbolizarea a doi arbori sacri – unul cu radacinile pe pamânt, sprijinitor al boltei cereşti şi care-şi întinde crengile spre cosmos şi unul cu radacinile în cer şi ramurile pe pamânt simbolizând legatura celor doua lumi spirituale. Prin acelaşi simbol e sugerata şi reîntoarcerea la simbolistica primordiala, în stadiu final evolutiv, încheind astfel ciclul.

A doua etapa stilizarii o gasim prezenta pe camaşa barbateasca, iar ultimul stadiu, cel final, pe lepedeaua.

Ultimele doua stadii semnifica un fapt extrem de important pentru însaşi existenţa umana – trecerea de la simboluri la semne, de la reprezentare la scriere.

Prin acest studiu s-ar putea demonstra originea ideatica a literei X, dar fiecare litera are la rândul sau o semnificaţie iniţial simbolica, astfel puterea cuvântului ar putea fi mai mult decât un concept

.

Sursa ... http://www.enciclopedia-dacica.ro/

„Da, Virginia, Moş Crăciun există!”

Dragi copii şi adulţi, în cazul în care vă frământă întrebarea dacă Moş Crăciun există cu adevărat, în cazul în care îndoiala a început să vă corodeze credinţa în miracolul Crăciunului, să ştiţi că nu sunteţi nici primii, nici ultimii care au trecut şi vor trece prin această perioadă dureroasă. 

Vreau să vă spun o poveste adevărată despre o fetiţă de 8 ani, pe nume Virginia. Această poveste s-a întâmplat acum 116 ani, în anul de graţie 1897, în oraşul New York. Virginia, la cei 8 anişori ai ei, credea în Moş Crăciun din tot sufletul. Dar prietenii ei de joacă, cei cu câţiva ani mai mari, au râs de ea, au făcut glume pe seama ei şi a credinţei în Moş Crăciun. Virginia, cu sufletul rănit, s-a întors acasă şi a mers direct la tăticul ei care lucra în bibliotecă. „Tati, există Moş Crăciun?". Tatăl ei, Dl. doctor Phillip O'Hanlon, era un om ocupat. Ca să scape de aşa întrebare grea i-a spus - „Virginia, caută în ziarul The New York Sun. Dacă Moş Crăciun apare în ziar, ai dovada indiscutabilă că există”. Virginia a căutat în ziar, dar nu a găsit ce dorea. Aşa că a luat taurul de coarne şi a scris o scrisoare ziarului. Scrisoarea a sunat cam aşa: „Dragă Dl Editor, Am 8 ani. Unii dintre micuţii mei prieteni spun că Moş Crăciun nu există. Tati mi-a spus - «Dacă scrie în The Sun despre Moş Crăciun, atunci există!». Te rog, spune-mi adevărul, există Moş Crăciun?. Virginia O'Hanlon 115 West 95th Street" . 

Pacostea de a răspunde acestei întrebări nedorită a căzut pe capul jurnalistului Francis Church. Dl. Church a încercat să se fofileze fără să dea un raspuns, dar până la urmă a cedat şi a scris unul din cele mai frumoase articole publicate vreodată. Titlul: „Da, Virginia, Moş Crăciun există!”. O bijuterie de editorial, probabil unul dintre cele mai importante editoriale publicate vreodată. Un editorial care a supravieţuit tuturor, şi jurnalistului Francis Church care a încetat să existe în 1906, şi ziarului „The New York Sun” care a încetat să existe în 1950, până şi micuţei Virginia, care a crescut mare, apoi a îmbătrânit, apoi a încetat să existe în 1971. „Da, Virginia, Moş Crăciun există” a fost tradus în 20 de limbi ale lumii, a fost transformat în cântec, în serial de televiziune pentru copii, într-un cântec de muzică clasică, în desene animate, în film, în spectacol de Broadway. Şi continuă să ne fascineze prin puritatea explicaţiei, prin frumuseţea nemuritoare a dovezilor incontestabille că da, Virginia, Moş Crăciun există!

Dl Church a scris după cum urmează: „Virginia, micuţii tăi prieteni nu au dreptate. Sunt influenţaţi de scepticismul epocii în care trăim. Ei cred doar ce văd cu proprii ochi. Ei cred că nimic nu poate exista dacă nu poate fi explicat prin judecata minţilor lor micuţe. Dar toate minţile, Virginia, fie ele de copii sau de oameni mari, sunt micuţe. În acest Univers vast, omul este doar o insectă, o furnică în intelectul său comparat cu măreţia lumii care ne înconjoară, comparat cu inteligenţa capabilă a înţelege adevărul şi cunoaşterea. Da, Virginia, Moş Crăciun există! Există cu aceeaşi certitudine cu care există dragostea, generozitatea, dăruirea, iar acestea există din abundenţă în jurul nostru şi dau vieţii frumuseţe şi bucurie. Vai!. Cât de tristă ar fi lumea fără Moş Crăciun! Ar fi la fel de tristă că şi când nu ar exista fetiţe cu numele Virginia. Nu ar exista fantezie copilărească, nu ar exista poezie, dragoste, romantism care să ne uşureze traiul de zi cu zi. Nu ne-am mai bucura decât de ce simţim cu degetele sau vedem cu ochii. Lumina nemuritoare a copilăriei care bucură lumea s-ar stinge. Să nu crezi în Moş Crăciun e ca şi cum nu ai mai crede în zâne! Dacă l-ai pune pe tatăl tău să plătească o armată de oameni care să îl pândească pe Moş Crăciun la fiecare coş de şemineu în seară de Crăciun, chiar dacă nimeni nu îl va vedea pe Moş Crăciun coborând pe coş, ce ai dovedi? Nimeni nu îl vede pe Moş Crăciun, dar acest lucru nu înseamnă că Moş Crăciun nu există. Cele mai adevărate lucruri pe lume sunt cele pe care nici copiii, nici oamenii mari nu le pot vedea. 

Ai văzut vreodată zâne dansând pe câmpie? Bineînţeles că nu, dar acest lucru nu este o dovada că zânele nu sunt aclolo, pe iarbă, dansând. Nimeni nu poate vedea sau imagina toate minunăţiile care sunt nevăzute pe lume. Poţi să rupi burtica păpuşii să vezi ce face zgomotul de plâns, dar nu dovedeşti nimic. Există un val care desparte nevăzutul de realitatea zilnică, un val pe care nici cel mai puternic om, nici măcar toţi oamenii cei mai puternici care au trăit vreodată adunaţi împreună nu l-ar putea destrăma. Doar credinţa, fantezia, poezia, dragostea, romantismul pot ridica un colţ al valului, al cortinei, pentru a trage un pic cu ochiul la minunăţiile nevăzute ale lumii ascunse. Aceste lucruri nevăzute oare sunt adevărate? Ah, Virginia, nimic nu e mai adevărat şi mai statornic decât lucrurile nevăzute! Să nu existe Moş Crăciun!? Doamne fereşte! Există, trăieşte, şi va trăi întotdeauna! Peste o mie de ani, Virginia, ba nu, peste de zece ori zece mii de ani de acum înainte, Moş Crăciun va continuă să bucure inima copilăriei”. 

Articolul a apărut în ziar în ziua de marţi 21 septembrie 1897. Şi a făcut înconjurul oraşului New York, apoi al Americii, apoi al lumii întregi. A rămas cel mai retipărit articol scris vreodată în limba engleză. Răspunsul „Da, Virginia, Moş Crăciun există” a devenit o poveste în sine, a căpătat aripi proprii.   Când am citit şi eu prima dată povestea Virginiei parcă am primit un pumn în piept. Ce mi s-a întâmplat? Cum de am putut să mă îndoiesc vreodată de existenţa lui Moş Crăciun? Îmi amintesc ca ieri când, copil fiind, cam de vârsta Virginiei dacă nu şi mai mic, aşteptam îmbrăcat frumos, lânga surioara mea Mihaela, lângă pom, sosirea lui Moş Crăciun. Şi Moş Crăciun a sosit. Mergea cocarjat şi îşi cam ascundea faţa. Iar vocea suna cam ciudat. Barba părea un sul de vată întreg, cum era vata de pe vremuri, cea din pungi. M-a luat pe genunchi şi a trebuit să spun poezia pe care o repetasem de câteva ori în baie chiar înainte să vină. Barba mirosea a vată din pungă. Mi-am spus poezia emoţionat şi mi-am primit cadoul. Apoi a venit rândul surorii mele care a spus şi ea poezia şi a fost răsplătită din sacul Moşului. Apoi Moşul a plecat, că doar mai avea multă treabă în acea noapte fermecată. M-am repezit la punga mea cu cadouri. În timp ce eu foşeam hârtia de împachetat, am auzit-o pe sora mea spunând: „Mamă, tată, să nu credeţi că m-aţi păcălit! Acela nu a fost Moş Crăciun! A fost Domnul Stan, vecinul de la etajul trei. L-am recunoscut după ceasul de la mână!”.   Parcă mi-a căzut ceva în cap. A trebuit să stau un pic să mă dezmeticesc. Cum ? Nu se poate aşa ceva! Moş Crăciun? Domnul Stan? M-am uitat repede la mama şi la tata care au fost luaţi pe nepusă masă. S-au fâstâcit un pic, s-au uitat cu disperare în ochi, căutând ajutor unul de la altul. Apoi au început să vorbească în acelaşi timp ceva de genul: „Ce aiureală, Mihaela, bineînţeles că a fost Moş Crăciun! Şi dacă te îndoieşti, ia vezi, poate îţi vor dispărea cadourile peste noapte!! Uite, ăla micu' crede din tot sufletul, nu-i aşa, Dănuţ?”. Eu eram cu ochii mari şi plini de lacrimi. Dar m-am ţinut tare. „Da, eu cred în Moş Crăciun!”. Şi ce dacă a fost Domnul Stan vecinul de la trei? Ce dacă? Atunci, în clipa aceea, în sufletul lui şi în sufletul meu el era Moş Crăciun. Barba dintr-o pungă întreagă de vata nu conta, era doar un detaliu fară importanţa. Şi nici ceasul de la mana nu conta. 

Din acea noapte magică nu mai tin minte ce cadou am primit, nu mai tin minte ce poezie am spus, nu mai ţin minte ceasul de la mâna lui Moş Crăciun, nu mai ţin minte decât esentialul. A fost o noapte vrăjită, o noapte adevărată, în care micuţul Dănuţ şi micuţa Mihaela au primit personal vizita lui Moș Crăciun. Ce frumuseţe!!! Ce minunaţie!!!! Anii au trecut. Domnul Stan vecinul de la etajul trei a trecut şi el în nefiinţă, urmând legile firii. Mi-l amintesc cu zâmbetul lui şagalnic, cu chelia pe care încerca să şi-o ascundă, cu magnetofonul lui imens, primul pe care l-am văzut în viaţa mea, cu felul lui caraghios de a dansa la petreceri. Şi cea mai frumoasă amintire pe care o am despre Dl. Stan este cum a fost el Moş Crăciun, cum a purtat în el scânteia miracolului din noaptea de Crăciun şi cum mi-a transmis şi mie acea scânteie. Domnule Stan, vecinul meu drag de la trei, dacă te uiţi în jos, îţi fac cu mâna. Daca încă mai am o bucată de inimă de copil în pieptul meu de 40 de ani îţi datorez ţie această minunăţie. Multumesc din suflet, domnule Stan! 

Şi, da, Virginia, Moş Crăciun există!!!!

Sursa: http://adevarul.ro/

SCRIEREA SFANTA

Dupa aproape 40 de ani in care am descojit cuvintele fundamentale din cele 4 laturi ale cunoasterii hieratice : filologie, filozofie, istorie si religie, e vremea sa vorbim pe intelesul tuturor despre ortodoxie, pt

ca noi romanii suntem singurul popor nascut crestin. Cum, adica? Ortodoxia il percede pe Hristos se vor intreba neinitiatii, care nu stiu nimic despre SALMOCSIS si Cibeleizis, zeii nostrii pomeniti de Herodot, dar al caror nume nici azi nu-l scriu corect? Foarte bine. Preceptele pe care Iisus Hristot-Dumnezeu si OM le preia ne apartin inca din 5508 prin aparitia la noi a "Cuvantului", a limbii vorbite de Adam si Eva. Poate este si vremea sa alungam din Templul vorbirii pe denigratorii de neam si limba anume pe anume pe bondarii hermeneuti cu "mierea" lor de muste, deci sa punem mana pe bici, prezentandu-i in ... micime naturala. Bunele lor intentii daca vor fi fost, nu se cheama stiinta, iar ignoranta nu este un argument!

Credinta noastra a crescut impreuna cu neamul, si sunt consemnate din stravechimea faptele schivnicilor evlaviosi, consemnati de Strabo, in vremea cand altii erau coplesiti de senzualism si decadenta. Afirmatia ca religia crestina s-a nascut in orient e incompleta. Fata de cine? Nu cumva fata de mult laudata civilizatie greco-romana, de fapt pastisa a celei din Raiul biblic, unde curgea "laptele si mierea" deci oi si albine. Acest "qui pro quo" a dat apa la moara evreilor care au mutat totul in pustiu...

De fapt toata confuzia pleaca din NEPRICEPEREA capitolului 10 din Scriptura, numita Turnul Babel. Exprimarea analogica e straina de sensul real. Metafora acelui Turn inalt pana la CER, cunoasterea totala pt ca b-au folosit "pietre" cuvintele naturale, ci caramizi limbaje profesionale, bine precizate in Metafisica lui Cantemir dar total necunoscuta la noi si aiurea. Fiecare segment al cunoasterii omenesti are un cod al sau pe care-l folosesc specialistii dintr-un sector sau altul. Facerea Lumii la noi este consemnata pe toate locasurile de cult la anul 5508. Or, de la data respectiva si pana la incerta civilizatie egipteana(aprox. 3000-3100 a.H.) a fost destula vreme despre care nimeni nu sufla o vorba. De ce? Ca sa nu mai vorbim ca despre zisa civilizatie Sumeriana, pe care expertii o dadeau pana nu demult drept inceputul civilizatiei umane, a mai trecut destula vreme, ca si pana la marile piramide din Egipt. Tot felul de idei si teorii care s-au anulat reciproc. Descoperirea scrierii de la Tartaria si citirea tablitei rotunde a pus punct banuielilor si acum stim exact ca numele lui Salmocsis era Dorio, ca acest cuvant nu este intraductibil ci "tabu" fiind numele Zeului fundamental al omenirii. Ateismul unora numiti "scientisti" liberi cugetatori, urmat de comunismul demolator, au dus omenirea in pragul dezastrului. Istoria a consemnat 7 minuni pe care nu a fost capabila sa le explice, dar, de fapt sunt 12! ASa cum vom vedea.

Actionand impotriva naturii papagalii de ieri si de azi ai unei etnogeneze false, sustin ca nu avem limba materna- ci paterna, aflata de la soldatii romani, veniti din toate partile acestui imperiu incert. Ca limba puteau invata copiii de la monosilabele salbaticilor? S-a girat falsul lui ONCIU ca RîM inseamna R ma, cand de fapt e vorba despre asezarea moldava ROMAN, asa cum scrie cronica moldo-polona. De fapt nu s-a inteles cu, spre diferenta de toate graiurile pamantului, in limba noastra LITERA asta concept, cu inteles clar, pe cand la toti ceilalti litera eeste un nume cuvant.(alfa, beta, etc, az bude vede,... alef, set, ghimel, etc...) Codul getilor lamureste si celelalte 5mistere. Mai intai Nasterea Domnului prin clonare, ca si a lui Ioan Botezatorul, apoi moarte clinica a lui Iisus, invierea, ridicarea la Cer... In imprejurari grele din vremea migratiei popoarelor, pe cand Teodora trona la Bisant, Ianoi bisericile de lemn erau locasuri de smerenie, fara episcopi cu aur si argin pe omofor si engolpioane batranii preoti pastrau vechea evlavie. Lupta impotriva catolicismului a fost permanenta iar certurile curente ungurilor si bulgarilor cu care avem si azi destule probleme neclare, in care domneste o banuiala tampa. Ungurii sunt adusi aci in triunghiul UNG de Bizant, crestinati ortodox, pt ca apoi sa vie dupa ce jefuiesc apusul cu solda dubla platita de Roma catolica, in coasta Ardealului.Nimeni nu ne-a botezat precum pe Rusi, Bulgari, Unguri, ci pastrand toata comoara Marei zeite CYBELA, zisa si ISIS in mod firesc s-a altoit in milenii la un loc cu tulpina, formand un trunchi singur poporul Roman.

Nu putem trece mai departe decat rememorand un mic fragment din poezia lui Eminescu- Imparat si proletar neinteleasa atunci hulita azi de masa neghioaba a puzderiei de basmasi, cu casul la gura. Repetand o idee din Rig-Veda, 10,129, mitul dorintei prezent si in capodopera luceafarul, in cuvintele de bronz:

"A lumii-ntrege sambur dorinta-i si marirea

in inima oricarui i-ascuns s traitor,

svarlire hazardata, cum pomu-n inflorire

in orice floare 'ncearca intreaga a sa fire ...

Dorinte nemarginite plantand intr-un atom".

Noi nu vom putea iesii din acest labirint daca nu vom da educatiei religioase locul cuvenit in cultura progresului uman, deci infatisandu-l pe Iisus asa cum a fost si este. Pedagogic nici un neam nu poate progresa decat cultivandu-si propriile traditii, deci vom calca pe urmele reale ale parintilor nostrii. Orice poteca laturalnica este atentat contra sufletului poporului nostru. Oricat au incercat neprietenii nostri ce si-au dat mana cu ignorantii nostri ce si-au dat mana cu ignorantii nostrii sa stearga urmele trecutului, nu au reusit decat sa ne indarjeasca in dreapta credinta ortodoxa. In urma cu 76 de ani SIMION MEHEDINTI, scria in "Convorbiri Literare" ,iar gandurile lui de atunci sunt folositoare si azi, pt luminare spirituala, cand atatea gruppari religioase, in numele zisei libertati de constiinta au iesit din matca dreptei credinte, au case de rugaciuni unde se face o propaganda diametral opusa religiei noastre stramosesti. In timpul comunismului acestea s-au miscat in voie si oprimarea s-a manifestat impotriva ortodoxiei si a bisericii romanesti. Sectele azi au luat un mare avant nemaipomenit nu fara stirea si aprobarea tacita a statului, desi toate lupta si azi impotriva intereselor spirituale si vitale ale Statului, ale poporului roman.

Profesorul Nicolae Iorga scria la vremea sa :

"Credinta stramoseasca si idealul moral trebuie sa le capete si recapete poporul nostru, spre a deveni MARE POPOR".-La randul sau si marele ganditor crestin Nichifor Crainic spune: "Nu exista alta institutie in care sufletul romanesc sa se indentifice prin veacuri, altae decat Biserica". Rasplata pt viziunea lor? Iorga e ucis de legionari, iar Crainic mare poet si ganditor crestin este chinuit 15 ani de temnita grea la Aiud, fara sentinta judecatoreasca. Dar lozinca legionara mincinoasa era HRISTOS, Regele, NATIUNEA. Simion Mehedinti si Crainic au conferentiat si la Pitesti despre "Stiinta si Religie", respectiv "Ideea religioasa in poezia lui George Cosbuc".

Confuzia dintre Iudei si evrei, i-a facut pe necoptii nostrii sa creada ca biblia este opera lor. Si azi se fac filmele mincinoase despre "tara sfanta". Casta IO (Iocasta greaca din tragedii) stie dar tace. Ei pastreaza si azi juramantul sarpelui, ascunzand cu cerbicie adevarul despre Iisus Hristos, desi stiu bine ca s-a nascut la Stanisoara noastra din Valcea, vis-a-vis de Cozia. In urma cu peste 50 de ani am fost cu corul Catedralei din Slatina la Stanisoara, -adevaratul Betleem ori Nazaret biblic, si am vizitat si grota in care erau 3 chipuri : Iisus, Nicolae, si Gabriel, mi se pare. Recent, la Cozia staretul de acum 20 de ani a confirmat ca IOAN I, Burebista a fost asasinat, prin taierea capului la Cozia...

Dar, ce este ortodoxia? Potrivit celui mai mare dogmatist rus din veacul trecut, raspunsul a fost clar:

"Inainte de toate, Ortodoxia este Adevarul cel mai curat al Crestinismului, care a fost descoperit pamantului de Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, este adevarul care a fost predicat lumii. De Apostolii cei inspirati de Dumnezeu, care a fost dezvoltat si intarit pentru totdeauna de Sfintii Parinti si de Sinoadele ecumenice si locale sub conducerea Sfantului DUH. Este adevarul, pe care il pastreaza inca pana astazi, nestins si in toata curatenia sa, singura Biserica intr-adevar Soborniceasca, stalpul si intarirea Adevarului (Timotei,III,15) "

Cine se poate deci, numi crestin ortodox? Numai acela, care poseda acest ADEVAR curat al lui Hristos care il pastreaza neatins, care crede din inima si din sufletul sau in toate dogmele dumnezeiesti, si crede in ele, astfel cum il invata Biserica ortodoxa. Numai acela care nu numai observa Ortodoxia, dar inca o si iubeste se uneste cu ea sincer perfera ca adevarul cel mai curat al lui Hristos fata de toate celelalte confesiuni, care sunt mai mult sau mai putin in ratacire. El o si marturiseste in cuvinte si fapte pt preamarirea lui Dumnezeu, mantuirea deaproapelui si propriului sau suflet care este plin de ortodoxie, gata sa-si duca la capat doate sacrificiile pana la cel al vietii. Ortodoxia este cea mai curata Iubirea in adevarul lui Iisus: "Si de-as avea toate credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nu sunt nimic"(I Corinteni, XIII,35).

Ortodoxia este cea mai inalta DREPTATE, ca urmare imediata a adevarului cel mai curat si a iubirii desavarsite. Adevarul si iubirea conduc intotdeauna la dreptate. Respectati drepturile altuia nu insultati pe nimeni, nici cu cuvantul nici cu fapta, dati fiecaruia ce i se cuvine. Acestea sunt percepte ale legii naturale si civile. Dar ele sunt scrise in Evanghelie astfel: Urmeaza Dreptatea, Credinta, Dragostea si pacea" (Timotei, II, 22).

Dreptatea este baza esentiala a ordinei in orice societate umana si conditia principala a existentei sale, a bunastarii si prosperitatii. Numai astfel crestinii ortodocsi sunt "Lumina Luminii"si"Sarea pamantului". Asa a scris Macarie. Iar Bulgakov: "Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pamant". Dar mai iata si alte puncte de vedere unitare in DUH:

- Prof. D. Staniloaje: "Ortodoxia apare ca o mama, care-si intinde dragostea mantuitoare peste intregul Om, peste toate bogatia lui mostenita si dobandita".

- Nichifor Crainic: "Biserica Ortodoxa apare ca un filtru urias, prin care omul si natura se curata de zgura pacatului si se lumineaza pt a se desavarsi".

- Prof. M. Manoilescu: "Ortodoxia nu este o religie pt dialecticieni. Ea presupune un Cer, o caldura si o mireasma a ei. Ortodoxia este dimineata unei zile de hram la o manastire de munte. Ortodoxia nu se defineste, ci se traieste".

- N. Iorga: "Credinta stramoseasca si idealul moral trebuie sa le capete sau recapete poporul nostru pt a deveni un popor mare".

- Take Ionescu: "Biserica romana este cea mai veche si mai puternica temelie a Statului, aceea care a adapostit si a pastrat, veacuri dearandul, constiinta nationala".

- Biserica Ortodoxa din Romania este inainte de toate Biserica Romaniei, Biserica Neamului Romanesc. In religia ortodoxa, vedem cea mai veche traditie neintrerupta de ideal uman, cea mai venerabila traditie nationala, cea mai larga convietuire intre ai nostrii. Prin ea suntem contemporani martirilor, prin ea vorbim cu stramosii in graiul lor, prin ea suntem frati intru solutia plina de speranta a celor mai grave probleme, ferindu-ne de semetie ca si de umilinta gandului. Si nimeni nu se atinge de coltul de suflet al rugaciunii, in mare putem vorbi deadreptul si drept Vointei Supreme, prin care sunt toate cate ne inconjoara si si in ele noi'.

- Simion Mehedinti: Ratacind pe drumurile etnografiei de la primitivi pana la popoarele si natiunile cele mai inaintate am ajuns sa-mi pun in mod cinstit intrebarea: Poate cineva om deplin, daca nu de crestini ca geograf si etnograf, raspund hotarat: NU. Sigur Crestinismul poate da omului demnitatea de OM.

Exprimarea duhovniceasca este neclara oamenilor de rand si in ceea ce vriveste pacatul originar. E vorba de cuplul Yama- Yami, prima pereche care va da nastere omului sapiens-sapiens, spre diferenta de hommo fosillis, care de 4.500.000 de ani avea 600gr. de creier. In Biblie se spune clar Ca ingerii cazuti s-au impreunat cu fiicele pamantene... Mitologia greaca pastreaza pe fii lui Zeus si fiii omului separati... Pacatul face ravagii in viata oricui, incerc este viata morala si lui infocat, ca si pe Preot, momeste si pe Sfinti si culmea chiar pe Domnul nostru in Ispitirea de pe Munte. Invatam chimie, dar formula apei nu foloseste la sete chiar daca-i stii formula. Daca teoriile nu se leaga de viata imediat, atunci zadarnic ne chinuim mintea cu toate formulele.

Centrul vietii este inima omului. Aci se cuibareste vraja pacatului "dihania cea neagra, cu par de lup, cu coarne de bivol, cu coada dde caine, cu ochii de foc", care ca un leu turbat ne da tarcoale. Sunt ganduri ale mintii si ganduri ale inimii. Pacatul e prapastia dintre ele. Cele mai mari si mai bune ganduri vin din inima, cand esti credincios adevarat, dar daca diavolul o stapaneste alta e situatia. Apare o punte de iluzii, se prezinta in haine de lumina, dar esti inger dupa minte, demon la inima, care cheama toate duhurile rele. Salvarea Credinta unita cu fapta. Raul trebuie privit direct in fata, cu toate consecintele...

"Adu-ti aminte de Facatorul tau in zilele tineretii tale, pana cand nu vin zilele cele rele si pana nu se apropie anii, cand vei zice: "Nu gasesc nici o placere cu ei", pana nu se intuneca soarele, pana nu se sfarma vasul de aur, pana nu se sparge galeata la izvor, si pana nu se strica roata la fantana, pana nu se intoarce tarana in pamant, cum a fost si pan nu se intoarce Duhul lui D-zeu, care l-a dat". Deci vom vorbi despre proverbele lui SOLOMON.

" Vorbele bune, spuse la vreme potrivita sunt ca niste mere de aur intr-un cosulet de argint"

In vremea noastra de acum, mai ales, cand lumea e inclestata in fel de fel de preocupari si sustrasa meditatiei si cunoasterii de sine, nu cred sa-i mai arda cuiva de intelepciune celor de demult! Dolomon era un om adanc religios. El a izbutit prin statornicia sufleteasca sa se ridice pe un maret pisc de cugetare morala. Izvorul vietii lui sufletesti era un Dumnezeu spiritual, atoate stiutor, atoatefacator, omni prezent

"Ochii Domnului sant in orice loc"(proverb, XV,3).

Sursa: http://www.sfatulbatranilor.ro/ 

Reprezentarea mitica a lunilor

Numele popular al lunilor releva uneori un fond mitic exprimat prin alegorii. Lunile sunt personificate in batrani sau tineri care prin infatisarea lor urmaresc sa redea un anumit grad de antropomorfizare, daca nu de divinificare a fenomenului meteorologiei proprii anotimpurilor Romaniei. Numele lunilor de iarna : Undrea (decembrie) Gerar (ianuarie), Faurar (februarie) figureaza ca mosi rautaciosi si capriciosi; numele lunilor de primavara Martisor (martie), Prier (aprilie) si Florar (mai) figureaza ca tineri zvapaiati, galagiosi, furtunosi; numele lunilor de vara: (Ciresar (iunie), Cuptor (iulie), si Gustar (august) figureaza ca barbati maturi, vrednici, in plina vigoare creatoare; iar lunile de toamna Rapciune (septembrie ), Brumarel (octombrie) si Brumar (noiembrie) figureaza ca fapturi imbatranite inainte de vreme.

Legenda mitica a numelor lunilor s-a pierdut, in schimb s-au pastrat basmele mitice in care numele unor luni sunt implicate intr-o fabulatie contingenta rosturilor lor mitice. Intr-o legenda (alterata) despre cele douasprezece luni ale anului se insista asupra unui episod anecdotic referitor la luna Februar, figurata printr-un fecior ciudat.

In alta legenda sunt reprezentate lunile Martie si Aprilie prin doi mosnegi. Se insista insa asupra reprezentarii Mosneagului Martie, hatru si capricios, caruia ii place sa-si bata joc de semenii lui, de celelalte luni, si de oameni. Isi bate joc de Aprilie, care invitat la masa de Martie s-a dus in vizita in caruta. Martie atunci s-a pornit pe nins, iar Aprilie s-a oprit in drum si si-a facut o sanie. Atunci Martie a starnit o ploaie, iar Aprilie si-a facut o luntre, ca sa ajunga la Martie. In Martie au loc zilele Babelor (primele 9 zile) si zilele Mosilor (urmatoarele 9 zile), care sunt reprezentari mitice ale intemperiilor ce tin atat de deziernare cat si de imprimavarare.

In trei legende mitice referitoare la lunile octombrie, Brumarel, si noiembrie, Brumarul, sunt reprezentate de asemeni intemperiile lunilor ce fac tranzitia de la toamna la iarna. Brumarelul este personificat printr-un "voinicel cu parul balan" care alearga calare peste campii, maguri si dealuri sa ia parfumul florilor, iar Brumarul printr-un "voinic calare - alb ca fulgul de ninsoare" care vestejeste si ucide florile.

In prima legenda mitica, cu forma contaminata, Brumarel este "voinicelul balai la fata" care prin farmecele lui seduce florile ca sa le ia mirosurile. Mergand calare prin vai, lunci si poiene intalneste o garofita sub care dormea o copilita , cu bratele si sinul plin de fiori. Ii este mila s-o trezeasca din somn. Nechezatul murgului lui insa o scoala, voinicul se apropie de ea si-i cere sa-1 sarute, "ea raspunde "ca nu e fata mare/ sa dea gura la oricare/ (...) ci sunt floare (sfanta) mare/ cine ma miroase moare !". Voinicelul ii raspunde "sa-i de(...)gurita/ca nici el nu-i voinicel/ ci un mandru Brumarel/ mor florile tot cu el./ Astazi sunt Brumarul mic/ florilor mirosul stric/ Maine sunt Brumarul mare/ ieau cu mine orice floare/ seara peste ele pic,/ in pranz mare ma ridic,/ fetele la toate stric/ Nu mai plange si ofta,/acum poti sa-mi dai gura". Voinicelul coboara de pe murg, o saruta si ia floarea cu el, lasand singura gradina si poienita. Brumarelul merge cu floarea la mama fetei "la maica-sa Tomnica", personificarea toamnei (nu sfanta Domnica), care ii imbratiseaza si ii cununa. Face o mandra nunta", cum n-a mai fost intre flori; "nunta unde mi-o facea/ liora unde mi-o'nvartea ?/ Tot in gradina craiasca" (de zana, de sfanta).

In a doua legenda Brumarelul zareste "intr-o verde gradinita/(...) o dalba copilita/ pe asternut de calofir/ la umbra de trandafir". Voinicul Brumarel o intreaba : "ce esti fata sau nevasta,/ ori zana din cer picata?" Ea-i raspunde ca nu e decat o simpla floare, "o floare garofita / rasarita-n gradinita". Voinicul ii spune: "Eu sunt draga Brumarelul/ care seara pe racoare/unde cad stric orice floare; /ma culc dupa scapatare,/ ma scol soare cand rasare" si, in fine, in ultima legenda, consacrata personificarii lunii noiembrie, Brumarul zareste de asemeni o floare "sub umbra de ros-marin/ pe-un scaun de calonfir/ seade-o tanara Domnita/eu flori galbene-n cosita./ Pana soarele rasare/iata un voinic calare/ alb ca fulgul de ninsoare/ - D'alei tanara Domnita/cu flori galbene-n cosita/ fir-ai fata ori nevasta/ ori zana din cer picata ? - (...) ci sant floarea soarelui,/ sed in poarta raiului,/ ca sa judec florile/ ce-au facut miroasele?/Mi-au raspuns sarmanele,/ c-a dat o ploaie cu vant/ si le-a culcat la pamant;/ a batut un vant turbat/ si mirosul le-a luat !/ - Dar tu, cine sa fii oare/ voinicelule calare?/ Brumarul mare :/ de cad ziua-n pranzul mare/ iau mirosul de la floare,/ si cand iau miroasele / vestejesc si florile".

Romulus Vulcanescu

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Ianuarie = gerar ; Februarie = faurar ; Martie = martisor ; Aprilie = prier ; Mai = florar ; Iunie = ciresar ; Iulie = cuptor ; August = gustar ; Septembrie = rapciune ; Octombrie = brumarel ; Noiembrie = brumar ; Decembrie =undrea.