Moştenirea lăsată de muntenii din „leagănul“ Carpaţilor. De ce spunea Herodot că „dacii sunt lipiţi de munţi“
Lanţul Carpaţilor a asigurat dacilor munteni hrană, materiale de construcţii şi chiar energie. În munţi puteau să se refugieze din calea migratorilor, dar această formă de viaţă era una nesigură şi plină de riscuri.
Cele mai reprezentative vestigii ale unei mari civilizaţii multimilenare „de tip montan” se găsesc în Carpaţii României, care reprezintă inclusiv Munţii Apuseni. Este civilizaţia despre care Herodot spunea: „Dacii sunt lipiţi de munţi”. Dacii munteni nu s-au aşezat aici doar pentru că erau încântaţi de măreţia şi frumuseţea peisajelor, ci mai ales pentru a-şi asigura supravieţuirea. Îşi bazau existenţa pe creşterea animalelor, mai ales a oilor, de rasă „Ţurcană“.
„Animalele domestice le-au furnizat dacilor hrană proteică consistentă, atât de necesară în condiţii montane (dar şi îmbrăcăminte şi mijloace de transport). Natura montană le-a oferit combustibil, fructe, vânat, apă, peşte şi chiar energie(morile, mangalul, ş.a.), materiale de construcţii. În munţi puteau să se refugieze din calea migratorilor şi puteau reveni după trecerea acestora, pentru a-şi cultiva pământurile şi a-şi asigura mai ales cerealele, dar această formă de viaţă era nesigură şi plină de riscuri, sub hazardul de a se afla sau nu pe traseul migraţiilor hoardelor“, scrie profesorul universitar dr. Radu Rey, membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice.
Transhumanţa de odinioară
Stabilirea în formă permanentă şi masivă în munţii Daciei, cu vărat şi iernat şi înfiinţarea de cătune şi sate s-a împiedicat de condiţiile aspre de climă, pe timp de iarnă. Aşa, a apărut transhumanţa cu oile spre zone mai calde, unde se putea asigura furajarea animalelor şi în sezonul rece. Potrivit lui Radu Rey, drumurile transhumanţei porneau spre Dobrogea, ajungeau spre câmpiile Asiei. Spre Vest, transhumanţa a înaintat până în Alpii Italiei, Elveţiei şi spre Pirinei. Aici se mai întâlnesc vechi vestigii cum sunt ladinii italieni, elementele comune fiind date de limbă (stână, brânză, ş.a.), de obiceiuri şi chiar de rasa de oi „Ţurcană”. Moştenirea economică lăsată de dacii munteni Coasa a fost unealta care a determinat sporirea majoră a capacităţii de locuire permanentă în Carpaţi, partea de înaltă consistenţă a munţilor vechii Dacii. Unealta a permis recoltarea ierbii de pe pantele munţilor şi asigurarea fânului pentru iernatul animalelor. Aşa, a devenit posibilă viaţa stabilă în munţi, atât în sezonul cald, cât şi în cel rece.
„Stabilitatea a atras după sine ameliorarea raselor de animale şi a florei naturale, furajere, multiflorală, graţie îngrăşămintelor organice. Astfel, dacii, generaţie după generaţie, au intrat într-o relaţie decentă cu natura montană, asigurând «târlirea», metru cu metru şi an de an, a păşunilor şi fâneţelor, moştenire de maximă importanţă economică până în zilele noastre. Graţie îngrăşămintelor organice, s-a ajuns la un polimorfism floral furajer de înaltă calitate, cu plante de cea mai înaltă valoare, precum trifoiurile, cu un «buchet» de plante medicinale şi de săruri minerale, care împreună cu apa şi aerul, nepoluate, conferă o calitate superioară laptelui şi cărnii.“, argumentează Radu Rey, care este şi preşedinte al „Forumuui Montan din România“.
Ne putem întreba, pe bună dreptate, cum s-au manifestat influenţele străine asupra populaţiei dacice din munţi? Un răspuns ne dă Radu Rey.
„Influienţele au fost de mica intensitate, însă aici, fiind cunoscut faptul că o mare parte a comunităţilor montane erau societăţi «închise» pentru factori neautohtoni. Fenomenul este asociat, în special, cu dificultatea obţinerii de hrană pentru trai.“
Practici de păstorit ale dacilor păstrate
Unele practici ale dacilor montani se mai păstrează şi în zilele noastre. Pe Valea Sebeşului, din judeţul Alba, încă rezistă un sistem excelent de păstorit cu pendulare scurtă: jos, în sat – fâneţele; la altitudinea de 600-800 m, prima treaptă de păşunat – otava de primăvară, „zona ocoalelor” – adevărate gospodării, cu saivane şi locuinţe.
După epuizarea ierbii, turmele pleacă sus, la muntele lui Pătru, pentru vărat, până în 14 septembrie, la „Ziua crucii”. Între timp, în „zona ocoalelor“ a crescut iarba şi s-a recoltat fânul, apărând deja otava de toamnă, care va fi păşunată, iar turmele vor rămâne şi iarna, până la epuizarea fânului şi la fătarea mieilor. Abia apoi turmele coboară jos, în sat, unde două recolte de fân vor asigura iernatul animalelor. Profesorul Radu Rey ne oferă şi un alt exemplu. În judeţul Hunedoara, la Ghelari, de la daci ne-a rămas un alt sistem judicios de valorificare a munţilor: un an, un munte se păşunează cu animalele satului – asigurându-se astfel îngrăşămintele organice; în al doilea munte se recoltează fânul pentru iernat. În anul următor, primul munte va asigura fînul, iar cel de-al doilea va fi păşunat şi îngrăşat organic.
Urme ale civilizaţiei dacilor munteni
„Comunităţi dacicie mai puţin atinse de influenţa altor gene, se regăsesc şi astăzi, tot în munţi, ca reminescenţe încă solide a unei străvechi civilizaţii. Din Maramureş şi Bucovina până în Valea Jiului, Depresiunea Petroşanului, Ţara Haţegului, Ţara Dornelor, Ţara Oaşului, în munţii Banatului şi Munţii Apuseni, în munţii Vrancei şi Neamţului, urmaşii dacici sunt mai prezenţi, aducând cu ei valori tradiţionale, economice, culturale şi spirituale – inestimabile“, subliniază Radu Rey.
Cele peste 3.560 sate montane din Carpaţii României, miile de cătune izolate, rezistă cu greu tot mai slăbite, la „invazia” lumii moderne, cu unele avantaje, dar cu prea multe dezavantaje economice, mai ales pentru generaţiile tinere. „Produsele montane” devinin tot mai rare în zilele noastre, când sistemele de producţie agricolă şi de creştere industrială a animalelor, chimizarea intensivă, aduc mari riscuri sanitare în alimentaţia umană. (Articol scris de NICU NEAG)
Sursa: http://adevarul.ro/
duminică, 25 octombrie 2015
Sfântul Dumitru – 26 octombrie -
Sâmedru:
Este numele popular al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, celebrat la 26
octombrie, și al sărbătorii acestui sfânt, devenit la popor o divinitate
agrară. În această zi se serbează Moșii lui Sâmedru, numiți și Moșii de toamnă
sau Moșii cei Mari. În Oltenia, Muntenia și, parțial, în Moldova, în 25 spre 26
octombrie se aprindeau focuri pe înălțimi, la răspântii, în mijlocul satului,
lângă ape și alte locuri propice adunării spiritelor, numite focul lui Sâmedru.
Copii și
tinerii săreau peste vâlvătaia focului, în scop de purificare și întremare, iar
apoi mergeau acasă luând cu ei tăciuni pentru a-i arunca prin livezi, cu scopul
de a spori rodul pomilor pe anul viitor. Atât focurile, cât și darurile ce se
împărțeau cu această ocazie (grâu fiert, colaci rituali, unt, brânză, lapte,
nuci, pere uscate etc.) erau dedicate sufletelor morților, în vederea
asigurării recoltei viitoare. Lucrul acesta este evident și într-un text al
incantației, ce se rostea cu această ocazie în ținutul Almăjului: ʺVoi moși
strămoși, / Să-mi fiți toți voioși, / Să-mi dați spor în casă, / Mult pe masă,
/ Cu mult ajutor / În câmpul cu floriʺ
Și mai
evident acest cult al strămoșilor transpare în obiceiul din Dobrogea, denumit
Saiegii, care nu e decât o procesiune simplificată a alaiului cu mascați,
reprezentând spiritele strămoșilor: ʺMai mulți flăcăi se întrunesc la o casă,
de unde pornesc apoi prin sat cântând din fluiere. Între dânșii se află un
flăcău îmbrăcat ca o cadână. Astfel capătă bacșișuriʺ.
La Sâmedru,
există o preocupare intensă de a afla mersul vremii: ʺPrin județul Muscel,
ciobanii care vor să afle dacă iarna va fi moale sau geroasă, își aștern dulama
în mijlocul oilor și se uită ca să vadă ce fel de oaie se culcă pe dânsa. Dacă
se va culca oaie neagră, e semn că iarna va fi bună, dacă se culcă o oaie albă,
după socotința lor, iarna va fi asprăʺ.
Sâmedru
se considera ziua soroacelor pentru diferite slujbe, învoieli și închirieri.
Expirau vechile înțelegeri făcute la Sângiorz și se încheiau altele noi, ceea
ce constituia un prilej de aldămașuri, veselie, dar și de unele neînțelegeri și
chiar încăierări, de unde și zicalele populare: ʺLa Sâmedru ciobanii își caută
stăpâniiʺ, ʺLa Sângiorz se încaieră câinii, iar la Sâmedru se bat stăpâniiʺ.
Întrucât
Sâmedru împărțea anul pastoral în două anotimpuri: vara, de la Sângiorz până la
Sâmedru, și iarna, de la Sâmedru până la Sângiorz, unii etnologi presupun chiar
că această zi putea să fi fost cândva începutul unui an nou. Un argument în
acest sens îl constituie și tradiția celtică, unde Anul Nou începe la 1
noiembrie.
Caracterul
agro-pastoral al lui Sâmedru, ca și obiceiul învoielilor din această zi, mai
ales în zona estică a țării, a putut suferi și unele influențe din lumea
slavilor răsăriteni, la care în această zi se prăznuia Sfântul Gheorghe de
toamnă, încheind un ciclu sezonier, cu datini asemănătoare celor românești.
Sursa:
Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească – Ivan Evseev -
Abonați-vă la:
Postări (Atom)