Codexul Rohonczi

Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus

De la daci nu au rămas izvoare scrise. Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică. A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor. Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut. Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris. Dăruită de un grof În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi. Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută. A facut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria. E o carte legată în piele. A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907. Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838. Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor. „Scriere secretă” După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: „Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”. După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci. „Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta. Solii şi cântece ale vlahilor Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri. În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase. E scris cu cerneală violet. Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 si 1101. „Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc. „Jurământul tinerilor blaki” Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:

„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/
Înşelator, să nu primeşti a te uni/
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/
Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/
Să juri cu maturitate şi cu convingere!/
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

Notă: Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător. Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei. Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963. Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie. E membră UNESCO din 1983. Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova. A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică. Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel. Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi in Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.

Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass media. Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se „vând” mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?

Dacia

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

- Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:

- Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

- Soldaţii „romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!

Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Şi ultima întrebare:

- Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină , de la nişte soldaţi „romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: „soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”…

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie „fecundate” de soldaţii „romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi „curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?

De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din „doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii „istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?

Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau „latina vulgară”, este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

„Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea „The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea

locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris „Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele „Noi nu suntem urmaşii Romei”, „În căutarea istoriei pierdute” şi „Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia , căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , „The History of Civilization” , „The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H.,

(vezi John North, „A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgară”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba „latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc. Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi „românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate om enirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare…
(Ion Enache)

Sursa: worldwideromania.com

Maria Magdalena Hamza, femeia care a stăpânit Retezatul

„Regina” Retezatului supravieţuia în munți cu ajutorul unei puşti rudimentare din Primul Război Mondial

Dacă ar putea fi reconstituită în întregime, povestea ei ar putea inspira cu siguranţă un film impresionant. Anii au trecut, cei care au cunoscut-o sunt din ce în ce mai puţini, iar mărturiile documentare despre ea sunt foarte puţine.

Câteva frânturi de articole din publicaţii mai vechi specializate în turism sau vânătoare, vreo trei-patru fotografii şi câteva fraze ale unor urmaşi mai aduc aminte astăzi de Maria Magdalena Hamza, celebru ghid al Retezatului, un personaj real, dar în acelaşi timp de poveste, o femeie care reuşea să trăiască singură în sălbăticia muntelui, să vâneze mai bine ca oricine, dar capabilă să relaţioneze şi să câştige respectul unor politicieni de marcă, ambasadori, sau oameni de cultură precum Marin Preda sau Mihail Sadoveanu.

Un cufăr plin cu corespondenţă, fotografii şi diverse scrieri, lăsat în podul unei case din Câmpul lui Neag. În toamna lui 1989, cufărul se prăbuşeşte sub cupa unui excavator cu tot cu acoperiş şi cu tot cu zidurile casei. Este strivit şi făcut bucăţi. Fotografiile, scrisorile şi cărţile se amestecă cu moloz, ţigle şi bucăţi de lemn luate şi puse-n basculantă. Aşa s-a pierdut mai tot ce se ştia şi se putea verifica foarte clar despre Maria Magdalena Hamza, cea numită de Marin Preda „Regina munţilor”. „Au dat jos satul în 1988–1989 pentru că ziceau că sub el este cărbune. A fost mai mult piatră. Noi abia am apucat să ne luăm actele de stare civilă şi strictul necesar. Veneau pe-atunci şi-ţi spuneau: «Astăzi vă demolăm casa», după care soldaţii se apucau să ia ţigla de pe acoperiş. Acolo, în acel cufăr mare de lemn, era corespondenţa pe care Maria Magdalena o ţinuse cu ambasadori ai Angliei şi Franţei la Bucureşti, cu Marin Preda, cu Mihail Sadoveanu şi cu multe alte personalităţi”, povesteşte Violeta Mojoatcă, una dintre nepoatele „reginei munţilor”.

Recunoaşterea

Maria Magdalena Hamza s-a născut la 1894 în Câmpul lui Neag. De mică prinsese mare drag de munte, de drumeţii şi de mers cu cei mari la vânătoare. Prin firea ei era mai bărbătoasă. Maria Magdalena a fost prima femeie din sat care-şi tăiase părul scurt. Tot umblând prin munţi, ajunsese să îi ştie ca-n palmă. Se spune despre Maria Magdalena Hamza că era cel mai bun ghid pe toţi munţii cuprinşi între Câmpul lui Neag, Herculane şi Caransebeş. În Primul Război Mondial ea ar fi fost cea care a călăuzit un detaşament al trupelor române în spatele batalionului bavarez aflat pe Muntele Tulişa, loc în care Armata Română a obţinut o victorie grea dar importantă. La 1919 a fost decorată cu „Virtutea militară”, iar medalia a purtat-o mai tot timpul cu mândrie la piept. Mai târziu (prin 1935 – 1936) a devenit primul cabanier, îngrijitor şi paznic de vânătoare de la Cabana Pietrele. Pe atunci Retezatul era încă destinaţia preferată de vânătoare atât a familiei regale, cât şi a altor personalităţi politice şi culturale ale vremii. Marin Preda a fost găzduit şi ghidat de Maria Magdalena în Retezat. La fel şi Mihail Sadoveanu. De fapt, Marin Preda spunea despre ea că „probabil face vrăji”, pentru că altfel nu îşi explica faptul că dispărea în pădure cu desaga goală şi după numai o jumătate de ceas se întorcea cu ea plină cu păstrăvi. Misterul avea să fie dezvăluit ceva mai târziu. Maria Magdalena avea o mini-păstrăvărie secretă pe un pârâiaş de lângă cabană.

Trauma

În aceleaşi vremuri se spune că un lord englez îl vizitase pe contele Kendeffy la castelul său de la Sântămărie Orlea. Deşi era iarnă, lordul îşi dorea cu tot dinadinsul să împuşte un urs. Fiind vorba de un oaspete de seamă, contele Kendeffy o roagă pe Maria Magdalena să-l ghideze în munte. Regina Retezatului îl duce pe lord la bârlogul unui urs, îi spune să se aşeze atent în poziţia de tragere, după care merge în spatele bârlogului şi începe să ţipe pentru a scoate ursul din bârlog. Animalul iese din culcuş, se ridică pe labele din spate exact în faţa lordului englez şi rage atât de tare încât acesta aproape că încremeneşte de frică. Reuşeşte, totuşi, să tragă cele două focuri de armă şi să omoare ursul, dar constată că, de frică, făcuse pe el. Maria Magdalena îl duce la cabană, îi spală hainele, îl însoţeşte înapoi la conacul Kendeffy, dar nu suflă o vorbă despre ruşinoasa scenă. Drept răsplată, lordul englez îi dăruieşte un ceas de aur. Darul avea să-i aducă însă nenorocirea vieţii, mai târziu. În 1945 întâlneşte pe o vale a Retezatului câţiva soldaţi ruşi. Aceştia încearcă să-i ia ceasul cu forţa. Maria Magdalena se împotriveşte, lucru care îi irită pe sovietici. Soldaţii îi iau ceasul şi o şi violează.

Răzbunarea

Nu trec decât câteva luni şi, tot în munţi, Maria Magdalena dă peste cinci soldaţi ruşi. Dobândise în timp şi arta de a trage cu puşca, reuşind să doboare o capră neagră de la 500 de metri distanţă cu o puşcă normală, fără lunetă. Îi pândeşte, le aruncă fiecăruia câte un glonţ „drept între ochi”, cum povestea ea mai târziu, drept răzbunare pentru trauma ei. Îi îngroapă într-o vale adâncă, situată undeva între pârâul Zlătuiei şi zona numită Cioaca. De vorbit despre incident începe să vorbească abia după ani buni, când darul de a bea şi de a rezista la băutură se transformă şi pentru ea într-un blestem. Unele mărturii spun că tocmai acest păcat al băuturii, cumulat cu vârsta deja destul de înaintată, a făcut ca Maria Magdalena să fie concediată din postul de cabanier şi trimisă să păzească un gater undeva lângă Lupeni. La 1955 moare înecată cu un os de păstrăv. Nu a fost căsătorită niciodată şi nici nu a avut copii. Toată viaţa a trăit mai mult doar din vânătoare şi pescuit. Ca să beneficieze de indulgenţa autorităţilor vremii, mulţi potentaţi ai vremurilor primeau periodic de la Maria Magdalena păstrăvi şi carne de vânat. Puţina sa avere o a lăsat-o surorii sale, Rozalia, care, la rândul său, i-a transmis-o lui Gheorghe Mojoatcă, tatăl Violetei Mojoatcă, deţinătoarea ultimelor puţine documente despre „Regina munţilor”.

Tânărul prieten al „reginei”

Nicolae Timar avea doar 15 ani când a cunoscut-o pe Maria Magdalena Hamza. Are şi o fotografie cu ea, din 1940, anul în care a cunoscut-o. „Eram cu nişte prieteni şi-am hotărât să urcăm la Cabana Pietrele, să facem acolo Revelionul. A doua zi, pe 1 ianuarie, era o vreme splendidă. La un moment dat, apare un necunoscut. Maria Magdalena îl vede şi se repede afară din cabană spre el. Îngenunchează şi îi sărută mâna. Intră amândoi în cabană, „străinul” stă acolo cam vreo oră. Apoi iese şi face o fotografie cu noi. Era tânărul grof Ocskay, cel a cărui familie donase Turing Clubului Român terenul de la Pietrele şi vechea cabană de vânătoare. Maria Magdalena era acolo angajată ca paznic de vânătoare, dar juca şi rolul de cabanier”, povestea bătrânul montaniard. Acesta spunea că nu a apucat să o „descoasă” prea mult pe Maria Magdalena, reuşind să-i „smulgă” doar poveşti de vânătoare pe care spune că acum nu şi le mai aminteşte. „Era foarte severă cu turiştii. Toate trebuiau puse la locul lor şi toată lumea trebuia să respecte regulile. Altfel, nu mai pupai cazare la Pietrele. Eu m-am înţeles bine cu ea. O mai ajutam la treburile cabanei. În plus, dacă-i duceai tutun de la oraş, erai cel mai bun prieten al ei”. Nicolae Timar spunea însă că Maria Magdalena a avut o corespondenţă obişnuită cu musafirii ei de seamă: „Ea nu ştia carte. Probabil că a primit scrisori de mulţumire şi felicitări de la musafirii ei, dar nu cred că le-a răspuns în scris. Poate le-a păstrat ca să se mândrească cu ele”. Acesta ne-a mărturisit că nu crede nici poveştile legate de omorârea soldaţilor ruşi şi nici în performanţele de vânător ale Mariei Magdalena: „Avea o puşcă Saint – Etienne căreia îi tăiase patul ca să o poată ascunde sub manta. Nu cred că puşca aia veche, din Primul Război Mondial, bătea mai mult de 300 de metri. Eu am ţinut arma aia în mână, era o ruginătură, dar funcţiona. Şi eu am tras cu ea. Nici de povestea cu soldaţii ruşi omorâţi nu mi-a spus vreodată nimic, eu nu cred c-a fost chiar aşa”.

Sursa: http://www.glasul-hd.ro/

Sfantul Mucenic Hristofor - sfantul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai.

Chinocefalii - existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si "chinocefali", sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).

 

Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica," folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian". Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit "al chinocefalilor", pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.

 

Potrivit textului siriac ce pastreaza viata , se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.

Sfantul Hristofor - mucenicul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.

 

Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul "purtator de Hristos" (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.

Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.

Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

 

O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In bisericile si manastirile din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova - , - Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.

 

Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si iubirea lui Hristos indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.

Prima varianta - Hristofor cel preafrumos. 

Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.

Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: "Vai celui prin care vine ispita." Foarte frumos spune , zicand: "Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti." Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.

Cea de-a doua varianta - Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.

Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor - sfantul cu cap ca de caine

Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.

 

Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.

Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Legendele „descălecatelor”. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti

Consideraţii preliminare

Dacia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Dacia cade pradă romanilor care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că , în afara  teritoriilor cucerite de romani ce reprezentau circa 1/3 din teritoriul Daciei lui Decebal, spiritualitatea dacică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă  Muntele Sacru – Kogaionul din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală si tradiţia  s-a mutat în celălalt munte sacru al dacilor – Ceahlăul. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano- dacă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!

Observând cu atenţie transformările  spirituale suferite de lumea antică sub înrâurirea creştinismului putem conchide că  tradiţia pelasgo-dacică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei  care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale”  Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când  este  peţită de împăratul Traian  roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Dacia cu tot ce implică ea în plan spiritual iar transformarea ei în stancă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei dacice în confruntarea cu  politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.

 Tocmai din această cauză,  în secolele XIII-XIV când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Dacia era neatinsă de istorie în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel Ler Împărat al colindelor şi basmelor româneşti.

Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri  în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriu Daciei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat  primul imperiu cunoscut al lumii vechi, Imperiul Pelasg, apoi  statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub  Burebista  şi Decebal. Apoi  în Evul Mediu…

Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri  merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători  vin din Transilvania, vechiul centru al Dacei pelasge si preromane! Apoi, trebuie să observăm că sau ei sau pământurile  în care îşi vor desfăşura activitatea  sunt denumite cu epitetul „negru”,  culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.

Legenda întemeierii  Valahiei

Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat  de către Negru-Vodă Basarab, nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim.. Aceeaşi legendă ne spune că Negru vodă a descins în Valahia din Transilvania prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi  capitala la Curtea de Argeş unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această mănăstire se leagă o altă legendă „legenda Meşterului Manole”. 

 Legenda Meşterului Manole  ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru –Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale  după care se apucă de lucru, dar prima fiinţă umană  care a apărut la orizont a fost chiar  femeia lui, Ana. În zadar încercă Manole s-o scape  căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta: „ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca  vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui, motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.

 De remarcat este faptul ca  zborul zidarilor este identic cu mitul  elen, preluat de la pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului  care nu pot fi terminate  decât daca este  jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte asemănătoare cu căutarea Sf Graal.

Legenda prezentată succint mai sus are  evidente caracteristici hermeneutice. Este o parabolă a artei sacre  a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea Negru Vodă  construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne”, imaginea materială a Ierusalimului ceresc. De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Mai aproape de noi Iisus enunţă acelaşi adevăr mistic în Rugăciunea Domnească cunoscută sub numele de Tatăl Nostru :”precum în cer aşa şi pe pământ”. Acest Centru, Biserica construită de Negru vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”, o altă „imagine” a  Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului apollinic este marcat de o  biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea  celei pe care şi-o dorea Negru Vodă pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă altare”, situată în „al Mării Negre prund”. Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui Apollo. Ciudată filiaţie între antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului medieval Valahia, nu vi se pare?

Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este Marele Arhitect Universal iar Ana  cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine  toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este identic cu acel Manus/Manes al mitologiei romane, epitet sub care Saturn/ Zamolxe se legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia romană  sunt  sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă, Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din Iana, aspectul feminin a lui Ianus, cel care deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment  de afirmare a identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!

Întemeierea Moldovei

Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod Dragoş are a descins în viitoarea Moldovă din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş a pornit să-l  vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire  bourul a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi  murind în unda râului. În amintirea căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova atât apa cât şi principatul căruia îi va pune bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea Baia, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului  a cărui vânătoare a dus la fundarea statului moldovean a rămas  drept stema Moldovei.

 Deşi Ioan Sihastrul  este un personaj cheie al legendei în ceea ce urmează  mă voi ocupa în mod special de Dragoş. Mitul prin toate elementele sale  nu este decât o proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian delegat de  păstrătorii tradiţiei  hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia  statul Moldovei  în Ordine şi Legitimitate  cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al dacilor simbolizându-l pe Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi simbol al Înţelepciunii Creatoare. Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene (Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul  Ţării Moldovei. Apoi trebuie să atragem atenţia supra  unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul  răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală, iar descompunerea acestui cuvânt  rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea (zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care reunite nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi încolăciţi care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra Filozofală!

 Prin urmare vânătoarea bourului cu ajutorul căţelei de către Dragoş nu este altceva decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.

 Bourul sau Taurul primordial este  simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele româneşti, epitetul Sur  fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea  în aceste  creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-o răpească pe Europa din mitul preelen! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice  moldoveneşti se crede că acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că înlocuirea  epitetului Sur cu cel de alb ca atribut al Zeului este imperios necesară în cadrul manifestării. La început zeul desemnat prin  epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din  vârful Caduceului Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul simbolism  ce se degajă din  legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important

 Saraba şi iniţiaţii „descălecători”

Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este  unul hermetic atunci nu înseamnă  că dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-dacă.

 Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab de unde  se trage şi numele familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai că…Basarab(a) este un nume compus din Ban – cea mai mare demnitate a Valahiei şi Saraba o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.

Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (daci-n.n) erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al acelei supra-caste dacice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-dace la începuturile Evului Mediu atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei prin daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se numea Valahia Neagră.

 Să ne întoarcem acum puţin la Negru vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi  voievozi putem  bănui că este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală care s-a îngrijit de perpetuarea tradiţiei  zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri ne demonstrează un fapt. Anume că funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai importantă decât cea politică deoarece semnifică în primul rând o  revitalizare  a vechilor mistere, o perpetuare şi readaptare a  tradiţiei daco hiperboreene, impusă de legile ciclice ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental dacică! De aici rezultă climatul de creştinism păgânizat ca să spunem aşa şi păstrarea marilor sărbători hiperboreene: Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui Helios Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp  în satele neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un simbol străvechi etc.

 IO – o particulă ciudată în titulatura voievozilor români

Toţi principii români, vlahi, moldoveni munteni şi  împăraţii din dinastia română a Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată : IO. Dacă în unele cazuri  alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr eu în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod, această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !

 De altfel niciodată această  particulă ciudată nu a fost admisă pe deplin ca fiind echivalentă cu  pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion. Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi leagă pe aceştia de numele lui este pus înaintea titlului şi numelui  de botez al ficaruia dintre ei. Adevărul este altul! Acest Ion de la care se trag voievozii români nu este un personaj istoric dar este un personaj care a marcat  întreaga istorie a omenirii. El este Ion Sântion care în tradiţia românească îl desemnează pe Ianus/Zamolxe! Primul rege al dacilor  născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui Negru Vodă de la începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului cunoscut în tradiţia românească  sub numele de Căliman şi din care se trag în succesiune directă prin intermediul lui Pelasg cel născut din pământul negru  toţi voievozii români. El este Principiul întemeietorilor atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că  Ianus/Zamolxe este adevăratul Suveran al ţării , voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt  IO Dragoş voievod înseamnă Dragoş Voievod locţiitorul lui Ioan.

 Despre sacralitatea  instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte descoperirea sigiliului  unui anume Radu Negru  domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul  Gol care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe.Principiul şi totodată Pelasg sau Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii reunite iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară sigiliul scrie şi titulatura „Nigru pris(+)ns” adică Prinţul Negru ceea ce ne arată de unde emană această funcţiune a domnitorilor români.

Sursa: http://quadratus.wordpress.com/

Legenda Marelui Lup Alb

Marele Lup Alb nu este animal, este OM…

Candva, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz taramurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toti ceilalti, fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.

Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic cat un urs, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri intru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.

Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.

Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.

Legendele atribuite geto-dacilor, in general, nu sunt foarte complexe in ceea ce priveste intriga, insa felul cum s-au propagat si cum au fost pastrate, continutul lor plin de simboluri, insemnatatea ascunsa pe care o poarta, fac sa fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup este unic in lume. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul tarii si in vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetatori ca fiind simbolul sanctuarelor dacice.

Simbolul lupului ca aparator al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. In alte legende in marea lor majoritate demonstrate de catre istorici, Sfantul Andrei a fost trimis sa propovaduiasca in “taramurile lupilor“ si a fost vegheat pe tot parcursul sau inspre sanctuarele dacice de catre Marele Lup Alb. De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui dacilor ia in considerare originea in cuvantul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace, semnificand lup. Aceasta atribuire este dupa alti autori legata si de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii.

In zilele noastre, daca veti sta la focuri de tabara sau va veti opri sa ascultati povestile celor pasionati de munte, cu siguranta veti auzi si povesti ale unor oameni care au fost salvati in clipe de mare primejdie pe munte de catre un… lup alb.

“ In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ?“(Legendele dacilor liberi)

Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai. – Sa te duca-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / In camp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul…

Numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.

“Te-am auzit cum hăuleai departe,
Infiorînd pădurea-nzăpezită,
Bătrîne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte.
Te-am auzit cum hăuleai departe
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele…
Tu, numai tu, neîmiblînztã fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea cîinilor la pîndă,
Iţi plîngi prin codri ura solitară
Tu înţelegi un suflet fără tară…”

( Lupul – Octavian Goga )

Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei însisi lupi, sau cei care sunt asemenea lupilor: Ipoteza savantului conform căreia existenta unei conferiri războinice, intitulată dacii (lupii) de la care ar fi primit strămosii nostri numele etnic, este justificată! Indiferent de originea eponimului lor, epitet ritual al tineretului războinic sau poreclă a unui grup de imigranti victoriosi-dacii erau constienti de raportul între lup si război: dovadă simbolismul stindardului lor. Nicolae Iorga acceptă, la rândul său, în ultima lui sinteză asupra istoriei României interpretarea dată de W. Tomaschek care a pus în legătură numele daci cu dava si a tradus etnonimul strămosilor nostri cu “locuitori ai davaelor”. Motivele pentru care dacii si-au ales ca totem lupul si nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt lămurite, în parte, de bogatul material etnografic românesc. 

Locuitorii satelor de munte, cei care au de-a face cu lupul, spun că la vederea lui simti că ti se ridică părul măciucă pe crestetul capului, în vreme ce sperietoarea fii cuminte că vine lupul este obisnuită pentru copiii neascultători. Într-adevăr, la latitudinea geografică a României lupul este cea mai feroce fiară. O dată intrat într-un adăpost de vite sau într-o turmă de oi, el sfâsie prada la întâmplare pentru o haită întreagă. Pe unde trece lupul rămâne prăpăd! Se spune că lui îi place să vadă sângele curgând siroaie. Ursul, care ia o oaie sau două si îsi vede de drum, este un mielusel pe lângă ferocitatea lupului. Toate animalele salbatice, indiferent de mărimea, puterea si cruzimea lor în stare, de sălbăticie, pot fi îmblânzite, dresate si aduse pentru a fi văzute sub cupola circului. Există o exceptie, lupul care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câstigarea prăzii, decât să renunte la libertate pentru a trece prin cercul de foc, să sară la comandă sau să facă alte exhibitii ca să râdă si să se minuneze spectatorii.

Aceasta vietate, în egală măsură temută si îndrăgită, prototip al războinicului înnăscut si model de demnitate, a fost, personificată si aleasă totem de către strămosii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ei au dorit, fireste, să semene si să se comporte ca divinitatea lup, au invocat-o în luptă, dar si în alte împrejurări, asa cum îl prezintă obiceiurile, mitologia, folclorul si arta populară, românească. 

I. LUPUL, PERSONIFICARE A TlMPULUI 

Calendarul popular este structurat pe două anotimpuri: iarna simbolizată de lup, personificare a întunericului si frigului, vara simbolizată de cal, personificare a luminii si căldurii. Între cele două divinităti indo-europene, Lupul si Calul, si astrii care măsoară timpul pământenilor, Luna si Soarele, sunt tainice legături: lupul admiră astrul lunar căruia îi cântă noaptea urlând, calul admiră astrul solar pe care îl ajută să urce zilnic, conform unor legende popu1are, de 1a răsărit până la zenit Sărbătorile si obiceiurile dedicate divinitătii cabaline sunt, fără exceptie, diurne: în Oltenia si Muntenia Călusarii nu apar niciodată îmbrăcati în costumul lor caracteristic si, mai ales, nu joacă după apusul Soarelui; Ispasul, numit si Pastele Cailor sau Joia Iepelor, este o sărbătoare diurnă etc. 

Câteva din sărbătorile si obiceiurile nocturne dedicate lupu1ui (Santandrei, Filipii de Toamnă, Sânpetrul de Iarnă) vor fi prezentate, succint, ca argumente pentru localizarea Anului Nou dacic la sfârsitu1 toamnei si începutul iernii. Opozitia dintre anotimpurile astronomice, iarna si vara, dintre lup si cal, este splendid exprimată de ceremonialul numit Tărbacul, Jujeul sau Goana Câinilor, practicat si astăzi în unele asezări din Muntenia, în a doua zi după Lăsatul Secului de Paste. În esentă, Jujeul sau Tărbaca Câinilor este o practică magică de alungare simbolică a lupului, si, deci, a spiritului iernii. Cete de bărbati prind cu îndemânare câinii, rudele domestice ale lupului, îi pedepsesc prin mijloace extrem de violente, după care îi dau în tărbacă sau în jujeu. Tărbaca este o instalatie simplă, construită din două lemne înalte de trei-patru metri, înfipte în pământ si unite la vârf, unde se instalează un scripete. Capul câinelui pedepsit este băgat într -un lat al funiei trecute peste scripete. În timp ce câinele este ridicat spre vârful tărbacului, corpul se răsuceste. Când ajunge la scripete, câinele cade si o ia la fugă refugiindu-se în mosia satu1ui unde, după ce urlă câteva zile la vederea oamenilor, se întoarce istovit la casa lui. Câinii bătrâni, cei care au mai trăit această experientă, fug de acasă înainte de ziua Tărbacului. Prin această practică, aspru criticată astăzi de cei care luptă pentru dreptul animalelor, sperau că alungă spiritul iernii patronat de lup, pentru a lăsa locul verii patronate de cal. 

Într-adevăr, a doua zi după Tărbacul Câinilor în calendarul popular începe o săptămână de sapte zile, numită Caii Lui Sântoader, herghelie divină condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderu1 cel schiop. Peste momentele semnificative ale comportamentului natural de reproducere al lupului au fost suprapuse importante sărbători si obiceiuri populare. La latitudinea geografica a României lupii se strâng în haite prin luna octombrie. Urmează o perioadă de hoinăreală si acomodare: colindă, atacă prada împreună, se împrietenesc si se aleg perechile reproducătoare. Peste aproximativ o lună de zile, la Filipii de Toamnă (14-21 noiembrie) încep împerecherile propriu-zise care, în raport de latitudinea si longitudinea geografică, se încheie la Filipii de iarnă (29- 31 ianuarie). După o perioadă de gestatie de 62-63 de zile, lupoaicele fată primăvara târziu, când găsesc pentru pui (cătei) carne fragedă de miel si ied. Pe timpul verii, lupii duc o viată fami1ială (lupu1, lupoaica căteii de lup). Toamna, la formarea haitei, noua generatie de lupi participă deja la atacarea si prinderea prăzii. Concentrarea sărbătorilor dedicate lupului la sfârsitul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Ovidenia, Sântandrei) si începutul lunii decembrie (Mos Nicolae, Zilele Bubatului, Varvara) obiceiurile, actele rituale si practicile magice adăpostite de acestea formează un spectaculos scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic, probabil Anul Nou dacic care cuprinde, printre altele, moartea si renasterea simbolică a divinitătii (Bocetul Andreiului), ospetele nocturne (Noaptea Strigoilor, Păzitul Usturoiului) cu excese de mâncare, băutură si distractie care amintesc de orgiile antice, prepararea si consumarea alimentelor (Turta de Andrei) si băuturilor rituale (Covasa), credinta că acum se deschid mormintele si se întorc spiritele mortilor, vorbesc animalele, că se prind farmecele si vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei etc. 

Sfinti patroni ai lupilor 

1. Filipii Filipii, năprasnice personificări ale lupilor, sunt o haită divină a cărei căpetenie, Filipul cel Mare sau Filipul cel Schiop, sunt celebrati fie la Ovidenie (21 nov), fie la Sântandrei (30 nov.). În perioada de gestatie a lupilor, la Circovii de iarnă sau Miezul iernii pastorale (16-18 ianuarie), crescătorii de animale sărbătoreau o altă mare divinitate a acestora, Sânpetru de iarnă (16 ianuarie). În Oltenia si Muntenia de vest, zilele dedicate Filipilor de Toamnă, variabile ca număr de la zonă la zonă si, uneori, de la sat la sat, se mosteneau în linie maternă: tânăra nevastă primea ca zestre de la mama sa unul sau mai mu1ti Filipi, zile în luna noiembrie care urmau a fi celebrate prin severe interdictii de muncă. În noptile de Filipi se credea că lupoaicele căutau cu înversunare tăciuni aprinsi. Cele care nu reuseau să mănânce foc, simbol universal al masculinitătii si virilitătii, rămâneau sterpe un an de zile. Pentru a nu oferi vreo sansa lupoaicelor să găsească cărbuni aprinsi, să mănânce foc si să se înmultească peste măsură, femeile nu scoteau cenusa din vatră si nu împrumutau foc vecinilor în zilele de Filipi. Miezul sărbătorilor de înnoire a timpului calendaristic era considerat Sântandreiul. 

2. Sântandrei Ziua de 30 noiembrie este dedicată astăzi Apostolului Andrei, cel care a predicat în primul secol după nasterea lui Iisus pe pământurile Daciei. El trebuie să se fi bucurat de mare respect, de vreme ce ziua lui de celebrare a înlocuit o importantă divinitate precrestină, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Prin analogie cu opozitia lui calendaristică, divinitatea Cal, numită Călus, celebrat astăzi la Rusalii, divinitatea Lup poartă, în zilele lui de celebrare, nume tabu: Gădină sau Gădinet. Noaptea de Sântandrei (29/30 noiembrie) si ciclul de înnoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpenesti si cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precrestine. Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în noaptea de Sântandrei, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefică a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfăsura petrecerea, înainte de lăsatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii (oamenii care se nasc cu căită, cu coadă, o vertebră în plus, din legături incestuoase etc) îsi părăsesc trupurile fără stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor: pocesc si sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbatilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii si ursii etc. Strigoii vii, după ce părăseau corpul si casa iesind pe horn, se rostogoleau de trei ori si luau chip de o vietate, în special lup sau câine, încălecau pe melită, butoi, coadă de mătură si alergau să se întâlnească în locuri tainice, stiute numai de ei (răscruci de drumuri, movile, păduri neumblate, între hotare). Acolo redevin oameni si încep să se lupte cu limbile de la melite, cu coasele si secerele, cu ciomegele si îmblăciile până iese un singur învingător. Acesta va fi conducătorul lor pentru un an de zile. Îsi vindecă pe loc rănile si pleacă împăcati, înainte de miezul noptii, pe la lăcasele lor. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită si Păzitul Usturoiului era în toi. Fetele aduceau câte trei căpătâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. 

Complet izolati de lumea din afară, stăpânită de fortele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat revelion. Amintim că această izbucnire de bucurie se desfăsura în chiar postul Nasterii Domnului (Postu1 Crăciunului). O băutură rituală nelipsită de la acest ospat preistoric era Covasa obtinută din făină de grâu amestecată cu făină de mei, în vremurile din urmă cu mălai de porumb, amestecate cu apă si preparată prin fierbere si fermentatie. Această băutură sacră, cu gust, dulce-acrisor, se punea în ulcele de pământ si se împărtea în zilele dedicate lupilor (Filipi, Ovidenia, Sântandrei) pentru a feri oamenii si vitele de actiunea malefică a strigoilor. Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărtea usturoiul si, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor.Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, si se folosea peste an ca leac pentru prinderea farmecelor si descântecelor etc. Ca la orice început de an, abundau practicile magice de aflare a ursitei, adică a viitorului sot. Fata de măritat prepară o “Turtucă de Andrei”, turtită subtire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei, si o mănâncă înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apa ca să-i potolească setea urma să o ceară de nevastă în cursul anului. Alte fete, după ce soseau acasă de la PăzituI Usturoiului, semănau câte un cătel de usturoi, pivegheat, într-un cocolos de aluat. După modul cum încoltea si crestea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era însă favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. 

Unii bătrâni, nestiutori de carte, dar “cititori” în stele, observau cerul în noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei si noroceau anul, prevestind dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat si astăzi. O practică extrem de interesantă, atestată în noaptea de Ovidenie, este arderea si vegherea unei lumânări lungi, făcută colac. Mărimea lumânării reprezintă, precum firele colorate ale Mărtisorului, măsura simbolică a anului calendaristic. O astfel de lumânare poate fi întâlnită astăzi în numeroase sate românesti la moartea omului. Ea este numită Măsura Mortului, Priveghetoare, Statul Mortului etc., si se confectionează din ceară de albine pe o ată de lungimea mortului si încolăcită invers acelor de ceasornic. Lumânarea este aprinsă si arde în anumite momente ale ceremonialului funerar si, apoi, putin câte putin, timp de 40 de zile cât se crede că mai zăboveste sufletul în lumea de aici. Arderea lumânărilor încolăcite în Noaptea Strigoilor sau la PăzituI Usturoiului si la moartea omului are aceeasi semnificatie: renasterea simbolică, printr-un rit funerar de incinerare a zeului mort. 

Amintim, în acest context, că la cei vechi, moartea si renasterea divinitătii adorate, si deci a timpului, anul cu care aceasta se confunda, era substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om si chiar a unui obiect însufletit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic, este obiceiul atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confectionarea unei păpusi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavită (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamnă, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcu1ui. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădinet, în special la Filipi când începe pregătirea pentru împerechere, este purtat si de porcul tânăr, numit popular si godin, godinet. 

La sfârsitul lunii noiembrie si începutul lunii decembrie apar în calendarul popular, alături de Sântandrei, si alte divinităti ajunse la vârsta senectutii, a mortii si renasterii simbolice a timpu1ui. Cel mai cunoscut este Sânnicoară (6 decembrie), mare divinitate populară care face parte din generatia sfintilor-mosi, motiv pentru care este numit, mai a1es în sudul României, Mos Nicolae. Desi în hagiografia crestină Sfântul Nicolae, personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anu 1342), apărător al dreptei credinte în Iisus, are, în cultura populară, atributii străine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpada care cade la începutul iernii, păzeste Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină si căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii si fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor si salvează de la înec corăbierii, apără soldatii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. În noptile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă pe Mos Nicolae stând la Masa împărătească, în dreapta lui Dumnezeu. 

Într-o traditie relativ recentă, Mos Nicolae împarte, asemănător lui Mos Crăciun, daruri celor mici. Mai veche este însă traditia pedepsirii copii1or neascultători cu nuielusa lăsată în încăltările lor în noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfânt, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele, decât cu recompensele. El pedepsea, conform traditiei crestine, pe cei care se abăteau de la dreapta credintă, lovindu-i cu nuiaua peste mâini. În această perioadă celebrată în vechime ca An Nou apare si o sfântă la vârsta senectutii, Varvara (4 decembrie). Sfânta Mare Mucenită Varvara din calendarul ortodox a devenit în calendarul popular o “sfântă” cu chip de femeie bătrână, patroană a bubatului (variolei) si a altor boli ale copilăriei care se manifestă în eruptii ale pielii. 

3.Sânpetrul de Iarnă În noaptea de 15/16 ianuarie lupii s-ar strânge la urlători (loc de trecere al lupilor), unde încep să cânte urlând, invocând divinitatea lor, Sânpetru de iarnă, să vină pentru a le împărti tainul (prada) pentru noul an. Acesta poposeste pe un cal alb si împarte fiecărui lup prada: un miel, o oaie, o căprioară, un om etc. Nimic din ceea ce le-a promis stăpânul lor, nu scapă de coltul lupului. În calendarul popular apar si alte divinităti ale lupului, precum Lucinul (18 octombrie), care nu fac parte din scenariul de înnoire a timpului la Anul Nou dacic. 

Lupul, în obiceiurile familiale 1. Mesager al mortii Moartea ca zeită, nu ca fenomen biologic, nu vine neanuntată. Lupul, în satele montane din judetul Vrancea (Câmpuri, Nereju), câinele în celelalte zone ale României, sunt mesageri (prevestitori) obisnuiti ai mortii. De altfel, lupul si câinele îsi schimbă frecvent rolurile în cultura populară. Un exemplu este chiar obiceiul Tărbacul cânilor, amintit mai sus. Solii prevestitori ai mortii sunt animale domestice (cainele) si sălbatice (lupul, ursul) si păsările de pradă (cucuveaua, bufnita) si de curte (găina). Ele transmit mesajul funest prin cântec: câinele si lupul urlă, găina cântă cocoseste, cucuveaua, si bufnita cântă. Surprinzătoare analogii între mesagerii zeului mortii Yama din panteonul indian (cucuvea dintre păsări si câinele dintre animale) si zeitei mortii din panteonul românesc! 

În legendele si credintele populare urletul lupilor sunt rugăciuni adresate Sânpetrului de iarnă, Filipului cel Mare si Sântandreiului, asa cum omul credincios înaltă, la rândul său, cântări divinitătii adorate. În biserică, templu, sinagogă si moschee adevăratii credinciosi înaltă rugări cântate divinitătii adorate. 

În acest sens, ni se par inspirate versurile unui cântec oltenesc: Rămăsei cu cântecul/Ca lupul cu urletul!. 

2. Călăuză a sufletului În cântecele funerare de Zori, lupul e călăuză a sufletului omului pe drumurile încâlcite care separă lumea de aici de lumea de dincolo. De aceea, mortul e “sfătuit” la înmormântare să se lege prieten cu lupul. 

3. Protector al sufletului omului. Ca oricare altă mare divinitate, lupul îsi pedepseste sau îsi ajută credinciosii: sfâsie dracii, sperie sau alungă bolile copiilor etc. În Platforma Luncani, în imediata apropiere a cetătilor dacice din Muntii Orăstiei, primul alăptat al copilului se făcea printr-un aparat în formă de cerc, confectionat dintr-o falcă si piele de lup, numită gură de lup. Pe arii relativ extinse, copiii grav bolnavi erau botezati Lupu după un alt ritual decât cel crestin. Era un botez simplificat în care nu se spuneau rugăciunile obisnuite de alungare a Satanei: introducerea copilului de trei ori pe gura iei moasei si scoaterea acestuia pe la poale; înhumarea terapeutică a copilului (introducerea pe o gaură săpată în pământ si scoaterea printr-un mic canal, pe altă gaură) si altele. Indiferent de solutia adoptată, principiul “terapeutic” este acelasi: moartea simbolică a copilului bolnav prin iesirea sufletului pe o gură a adăpostului si renasterea copilului sănătos, prin intrarea lui pe altă gură. Cu acest prilej se abandona numele mortului si se acorda, după alt ritual decât botezul crestin, un nume de fiară (Lupul, Ursul) de care să se sperie boala si moartea. Frecventa în antroponomastica românească a numelor de Lupu, Ursu si derivatele lor, confirmă marea extensiune care a avut-o această practică magică în obiceiurile românesti de la nastere.

Lupul Alb

Sunt ivar catre celalalt taram
Cu trupul meu va voi deschide calea
In urma voastra eu o sa raman
O seara-albastra dintr-o blanda vale

Cu mana-ntinsa am cersit la porti
Un strop curat din sfanta nemurire
Eu, cel hulit si cel urat de toti
Am inflorit a voastra regasire

R: Ma veti simti alaturea de voi
Un strop de timp invesmantat de soarta
Veti pomeni de vremea de apoi
De lupul alb ce v-a trecut de poarte

Veti trece peste mine ca pe drum
Cu ochii-n steaua ce-a de mine-adusa
Veti fi departe-n zarile de fum
Eu voi dormi sub tarina supusa

In viitor in seri tarzii, cuminti
Trecuti de val si mangaiati de stele
Cand pruncii-or fi deja batrani parinti
Si-or bea razand, la munti, visele mele..

* Părintele Ghelasie de la Frasinei care a   circulat  printre sihastrii din Muntii Carpati,  spunea ca ultimul preot al cultului zamolxian l-a cunoscut pe Mantuitor si apoi pe Apostolul Andrei. Intr-o carte dedicata ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din Rameti, in Muntii Apuseni, invoca o “taina” pastrata in ciuda piedicilor si scrie despre “memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, amintiri despre continuitatea “duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”. Taina despre trecerea dacilor la crestinism a fost pastrata si transmisa de la un pustnic la altul. *

Sursa: https://sfinxredivivus.wordpress.com/