Transformarea omului în animal sau
regresarea la fiară este un mit întâlnit la toate popoarele şi în toate perioadele istorice, cu un accent deosebit pe transformarea în
lup. În cele ce urmează, ne vom opri puţin asupra unor creaturi stranii asociate acestor mituri, atât în ţara noastră cât şi în alte zone de pe glob, încercând să relevăm câteva trăsături esenţiale ale credinţei menţionate.
Privitor la România, se cuvine să menţionăm că există patru tipuri de fiinţe cu trăsături licantropice. Deşi înrudite, se impun totuşi câteva distincţii.
Unul dintre cele mai vechi şi mai cunoscute studii româneşti dedicatepricolicilor este cel al lui A.M. Marienescu, intitulat chiar Pricolicii şi publicat în 1872 în cunoscuta revistă Familia, cu scopul declarat de a stabili unele corespondenţe între mitologia română şi cea romană. Urmează apoi T. Pamfile, cu Mitologia românească (1915) şi A. Gorovei (Descântecele românilor, 1931).
Pricolicii sunt, în mitologia noastră, “înfăţişări de oameni-lupi”, fie fiinţe cu trup de lup şi cap de om, fie creaturi cu trup de om şi cap de lup, ori, rar, oameni cu coadă, slab dezvoltaţi şi stăpâniţi de o agitaţie nenaturală, dar foarte agili. Aflat în permanenţă la dispoziţia diavolului, pricoliciul acţionează întotdeauna în toiul nopţii, în locuri pustii, codri neumblaţi sau răscruci de drumuri. Poate străbate orice obstacol şi are obiceiul să se aşeze pe pieptul oamenilor adormiţi (similitudine cu un alt demon, succubus, la care vom reveni într-un articol viitor). Pricoliciul poate fi înnăscut (de obicei al nouălea frate dintr-un grup de nouă fraţi lunatici, ori copil zămislit din incest, cazuri în care cadavrul pricoliciului va părăsi groapa după moarte sub această formă) sau devenit (orice om poate deveni pricolici în anumite circumstanţe, de exemplu dacă e blestemat – situaţie în care condiţia are caracter cyclic – dacă îşi bea propriul ud sau dacă bea ud de lup etc.). Este considerat a fi o creatură murdară, asexuată, purtătoare de boli şi molime, din cauza obiceiului său de a se hrăni, pe lângă copii, şi cu animale bolnave sau cadavre. Trăieşte puţin, cât un lup, afară de cazul că este vindecat de condiţia sa, când poate duce o viaţă normală. Împotriva lui se poate folosi iarba numită coada pricoliciului (Aruncus silvestris), care creşte în păduri, în locurile unde un om ticălos sau un lup care se hrăneşte cu carne umană se transformă în pricolici.
Foarte interesant, A. Gorovei consideră că pricoliciul îşi părăseşte adesea mormântul în chip de … hienă, cu scopul de a face rău oamenilor, iar în ecranizarea Nosferatu – O simfonie a groazei, cineaştii au folosit pentru portretizarea demonului tot o hienă, atunci când Hutter întâlneşte în Transilvania un pricolici.
Tot A. Gorovei consideră că pricoliciul nu trebuie confundat cu vârcolacul, care este o fiinţă jumătate-om, jumătate-lup. Acesta este născut dintr-un copil mort, nebotezat, şi este influenţat de fazele lunii. După V. Alecsandri, credinţa în vârcolaci datează la noi de pe timpul dacilor, căci Ovidiu o menţionează, adăugând că vârcolacul este numit în latină vermicolacius. O lucrare interesantă pe această temă este cea a lui G.D. Teodorescu, Mituri lunare; vârcolacii – studiu de etnologie şi mitologie comparată (1889).
O altă faţetă a omului-lup în miturile noastre o reprezintă tricoliciul, o variantă mai sălbatică şi mai violentă a pricoliciului. D. Cantemir (Descriptio Moladaviae, 1716) îl asimilează francezului loup-garou, notând că prin vrăji diavoleşti oamenii se pot preface în fiare şi îşi pot însuşi firea acestora, devorând alte animale şi chiar oameni. T. Pamfile menţionează că denumirea de tricolici („om cu păr de lup pe el”) este de origine greacă şi că monstrul provine dintr-un lunatic. În credinţa populară tricolicii mai pot fi progeniturile unor lupi infernali care se împreunează cu femei bântuite de coşmaruri senzuale, în păduri (vă amintiţi scena cu Lucy din Dracula lui Coppola?…), sau lupoaice de aceeaşi natură care se împreunează cu bărbaţi în condiţii stranii şi păcătoase. Tricolicii umblă în nopţile cu lună plină, având minţile rătăcite şi fiind împinşi de dorinţa diavolească de a distruge tot ce e viu. Uneori se hrănesc cu mânji din hergheliile rătăcite, şi atunci se transformă în mânji-lupi, întorcându-se pentru a decima herghelia din care fac parte.
În fine, se cuvine să nu uităm căpcăunul, a cărui denumire derivă din sintagma cap de câine. Dar şi aici vom insista cu altă ocazie.
Să părăsim acum (chiar dacă nu definitiv…) regiunile noastre, şi să aruncăm o privire asupra vârcolacilor din mitologia universală.
Antichitatea cunoştea aceste fiinţe. Herodot, în
Istorii, scrie despre
neuri, un popor de vârcolaci care trăieşte în Sciţia. Virgiliu vorbeşte şi el despre oameni care s-au transformat în lupi.
Metamorfozelelui Ovidiu atestă prezenţa vârcolacilor în pădurile din Arcadia. Tot Ovidiu ni-l menţionează pe Lycaon, transformat în lup după ce a mâncat carnea unui copil. Grozăviile pomenite de Platon în timpul
Lykaiei, festivalul grec de la Muntele Lykaon, sunt confirmate de călătorul Pausanias, care declară că un boxer (!… da, boxul exista în antichitate…) pe nume Damarchus a participat la actele de canibalism impuse de ritual şi s-a transformat în lup. El a redevenit om abia după ce timp de nouă ani a reuşit să se abţină de la consumul cărnii umane. Euanthes povesteşte cum un bărbat s-a transformat în lup traversând un lac, iar Agriopas, despre
schimbarea unui alt bărbat, ca urmare a devorării intestinelor şi organelor unui copil. Petronius, în
Satyricon, spune şi el o poveste cu transformarea în lup, menţionând, probabil pentru prima dată, luna plină…
Însă licantropia, condiţia prin care omul regresează la fiară, căpătând caracteristici de lup, îşi capătă adevăratele valenţe pe măsură ce se apropie de Evul Mediu, cristalizându-se în perioadele imediat următoare. Documentele vorbesc despre Conomor Blestematul, un conducător din Britannia timpurie (secolul al VI-lea), care a ajuns pe tron prin crimă, ulterior ucigându-şi copilul şi cele patru soţii. Numele lui înseamnă „Marele Câine”, iar oamenii din timpul său nu se îndoiau că era vârcolac. Zvonurile puse pe seama Elizabethei Bathory spun că se împreuna cu lupi, şi că se putea transforma în lupoaică. Dar dincolo de aceste menţiuni vagi, găsim sub praful istoriei elemente stranii şi îngrijorătoare, bine documentate, care aruncă o lumină neplăcută asupra poveştii omului-lup. În secolul al XVI-lea licantropia era cunoscută sub denumirile ştiinţifice de melancholia canina şi daemonium lupum, şi considerată la fel de reală ca oricare altă boală. Paracelsus considera că oamenii cu adevărat răi se pot întoarce după moarte ca lupi, hrănindu-se în special cu copii. În Franţa, între 1520 şi 1630, peste 30.000 de oameni au fost acuzaţi de licantropie; majoritatea au mărturisit şi au fost executaţi. În Estonia, între 1610 şi 1650, 55 de oameni au fost judecaţi şi executaţi din acelaşi motiv. Cum se explică asemenea evenimente?… În cele ce urmează vom menţiona câteva întâmplări, a căror realitate nu a fost pusă nici o clipă la îndoială de către contemporani, majoritatea fiind menţionate de cronicari serioşi sau regăsindu-se în documentele oficiale ale autorităţilor. Odată cu trecerea timpului însă, ele au început să dea bătaie de cap istoricilor şi pasionaţilor de mistere, pentru că oricât de îndemnaţi ne-am simţi să le punem pe seama superstiţiilor vremurilor, ele sunt totuşi menite să ne pună puţin pe gânduri cu privire la acest subiect:
Demonul din Magdeburg. Într-o iarnă geroasă, nou-născuţii au început să dispară din Magdeburg în timpul nopţii. Magistratul local, un om pe nume Breber, a descoperit urmele unui lup solitar în zăpadă, şi a organizat patrule şi posturi de pază, fără succes. Adâncindu-se perseverent în anchetă, el s-a înstrăinat de toţi şi de toate, încercând cu disperare să prindă animalul. Relaţiile cu prietenii şi cu soţia lui s-au răcit brusc. Într-o noapte, Breber a fost atacat şi doborât la pământ de o cerşetoare nebună căreia îi dispăruse copilul cu ceva timp în urmă. Femeia i-a şoptit în ureche: „Noaptea are colţi. Noaptea are gheare, şi eu le-am găsit. Urmează-mă”. Îngrozit, Breber a urmat-o la o cabană părăsită, întrevăzând sporadic în faţă un lup cu ceva de mărimea unui nou-născut în fălci. Când femeia a urmat lupul în cabană, s-au auzit urlete cumplite. Breber a intrat înăuntru şi a găsit trupul mutilat al cerşetoarei, copilul plângând şi un lup uriaş deasupra celor două trupuri. A ucis lupul străpungându-i inima cu o lovitură de spadă. Aici mărturia lui Breber devine stranie, deşi nici unul dintre contemporani nu s-a îndoit de adevărul spuselor lui. Când a vrut să decapiteze animalul căzut la pământ, Breber jură că a văzut cu stupoare că nu mai avea în faţă un lup, ci trupul propriei sale soţii. Magistratul a înapoiat copilul şi a relatat incidentul. S-a concluzionat că femeia se contaminase în toamna anterioară, bând apă dintr-o urmă de lup în timpul unui drum în pădure.
Iată şi alte cazuri cel puţin la fel de ciudate:
În 1275, inchizitorul Hugo de Beniols a ars pe rug în Toulouse mai multe persoane, printre care pe Angele, doamnă de Labarthe, o femeie acuzată de păcat cu Satana. Din actele procesului reiese că ea a dat naştere ca urmare a fornicaţiei unui monstru cu cap de lup, care se hrănea numai cu nou-născuţi, fie răpiţi de Angele, fie extraşi din mormintele proaspăt săpate.
În 1340, cronicile menţionează un bărbat pe nume Tristicloke, care, conform martorilor, ataca şi se hrănea ca un lup. Iniţial devorând numai rămăşiţe umane, în timpul unei perioade de foamete, Tristicloke şi grupul din care făcea parte au prins gust pentru astfel de mese, şi au început să atragă călătorii pentru a se hrăni. Treizeci de oameni au murit de mâna lor, înainte ca haita să fie măcelărită de soldaţi. Tristicloke nu a putut fi capturat. Mărturii ulterioare arată că s-ar fi reintegrat în societate sub o identitate falsă.
Clericul curţii şi martorul ocular Johannes Fuend ne-a lăsat un document înfiorător despre Ororile din Savoia. Între 1428 şi 1467, 367 de persoane au fost executate pentru licantropie. Conform lui Fuend, în perioada respectivă Diavolul a sosit în Valais, odată cu el ridicându-se, peste tot, Răul. Bărbaţi şi femei transformaţi în vârcolaci au început să omoare cirezile, să-şi ucidă, gătească şi să-şi mănânce propriii copii, şi să comită numeroase alte fapte blestemate, pe care Fuend refuză să le menţioneze pentru a nu răspândi idei diabolice şi corupţie printre cei ce îi vor citi documentul. Arestaţi şi arşi pe rug zilnic, „pe măsură ce erau găsiţi”, cu numeroase mărturii împotriva lor, unii au rezistat până la capăt celor mai cumplite torturi, fără să se confeseze. Alţii însă au declarat că dacă nu ar fi fost descoperiţi, în cel mult un an ar fi reuşit să răstoarne creştinătatea şi să instaureze domnia Diavolului şi aLupului Încornorat…
În 1502, un om pe nume Pierre Burgot a întâlnit trei călăreţi îmbrăcaţi în negru. Unul dintre aceştia i-a oferit protecţie dacă îl recunoaşte ca
Pururea Stăpân, şi dacă renunţă la Biserică, la Dumnezeu, la Iisus şi la Fecioara Maria. Burgot a acceptat. Ulterior l-a contactat un oarecare Michel Verdun, care i-a înmânat o poţiune şi i-a cerut să se dezbrace şi să se ungă cu ea. Conform declaraţiilor celor doi, picioarele şi braţele lui Burgot s-au acoperit dintrodată de păr. Transformându-se împreună cu Michel Verdun, Burgot a comis crime cumplite timp de nouăsprezece ani, răpind, ucigând şi mâncând în special femei şi copii, şi împerechindu-se cu lupoaice. Cei doi au fost în cele din urmă prinşi şi executaţi, arestarea lui Verdun impresionând prin stranietatea ei. Un călător atacat de o fiară a reuşit să o rănească. Urmând cărarea însângerată, gentilomul a pătruns într-o cabană părăsită, unde l-a găsit pe Verdun, căruia soţia sa îi pansa rana. Portretele „
vârcolacilor” au fost atârnate în Biserica locală, pentru a le reaminti tuturor de grozăviile ce pot fi comise sub îndrumarea Satanei.
În 1573, în Franche-Compte, copiii au început să dispară. Unii au fost găsiţi morţi şi parţial devoraţi, ca de lupi. Martorii spuneau însă că animalul vinovat avea trăsături umane, familiare. Într-o seară cumplită şi blestemată, un grup de muncitori a dat peste lup lângă cadavrul unui copil. În umbrele înserării, ei au văzut cu groază animalul ridicându-se în picioare cu copilul în braţe şi devenind om. Astfel a fost capturat Gilles Garnier, „Demonul din Dole”. Garnier a mărturisit că un spectru i-a dăruit o poţiune şi că o parte din carnea victimelor a fost dusă soţiei sale. A fost executat prin ardere pe rug.
În 1584, un băiat şi o fată au fost atacaţi de un lup fioros, fără coadă, băiatul murind. Oamenii care au alergat în ajutorul lor au reuşit să rănească mortal fiara, care s-a târât cu greu în spatele unui tufiş. Când urmăritorii au ajuns la faţa locului, au găsit stupefiaţi cadavrul unei femei, Perrenette Grandillon. Imediat după aceea, fratele femeii şi fiul acestuia au fost arestaţi pentru lycophilie, acuzaţi ca adoratori ai demonului şi canibali. Cei doi sunt descrişi de către martori ca groaznici la vedere; cu unghii lungi şi ascuţite, dinţi albi şi puternici, păr lung şi încâlcit, se deplasau în patru labe şi nu mai aveau nimic uman. Au fost condamnaţi la ardere pe rug.
În 1588, a avut loc procesul Diavolului din Auvergne, care la vremea respectivă a făcut mare senzaţie. Un vânător a povestit unui prieten că, atacat de un lup uriaş, i-a tăiat acestuia o labă. Insistând să i-o arate amicului, vânătorul a scos din tolbă, spre marea lui surprindere, o mână de femeie, cu un inel pe unul din degete. Îngrozit, prietenul a descoperit că ştie inelul şi l-a condus la posesoarea lui. Femeii îi lipsea o mână; şi-a recunoscut fapta, a fost condamnată şi arsă pe rug.
În 1589, un bărbat pe nume Peeter Stubbe a mărturisit că el este „Demonul din Bedburg”, după ce a fost capturat cu multă dificultate de către vânători şi câini. Încolţit de aceştia, Stubbe s-a lăsat în patru labe, mârâind ca un animal sălbatic, şi s-a luptat cu puteri supraomeneşti cu cei care l-au arestat. De altfel, urmăritorii au declarat că au fost tot timpul convinşi că fiinţa care aleargă în faţa lor e un lup, fiind loviţi de stupefacţie când s-au trezit faţă în faţă cu omul prins. E de remarcat că martorii nu au spus nici o clipă că l-ar fi văzut transformându-se, ci doar că au urmărit ceea ce credeau ei a fi un animal şi apoi, dintrodată, au observat că e …fiinţă umană. Cum a fost posibilă o asemenea confuzie, e destul de greu de explicat. Stubbe a pretins că s-a transformat în vârcolac după ce a fost vizitat de Diavol ca urmare a practicării magiei negre, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. Percheziţia efectuată asupra lui nu a dus la descoperirea centurii primite de la Satan, pe care susţinea că o are. Însă cu ajutorul confesiunii monstrului, s-a putut reconstitui în mare odiseea lui sângeroasă. Vitele moarte, sfâşiate cu o brutalitate animalică, care au început să fie găsite de săteni, au constituit începutul domniei Terorii. Iniţial bănuind haite de lupi, localnicii au remarcat curând că femeile şi copiii încep să dispară. Câteva cadavre mutilate au fost găsite, dar pe majoritatea se pare că Stubbe le-a devorat în întregime. Patrulele de urmărire au fost organizate, oamenii fiind convinşi că sunt pe urmele unei creaturi demonice. Gravurile rămase din epocă prezintă hăituirea unui lup care se deplasează pe picioarele din spate, apoi arestarea lui Stubbe. Monstrul s-a făcut vinovat de violarea, uciderea şi devorarea cel puţin a paisprezece copii, (dintre care unul al său, acestuia mâncându-i creierul), a două femei însărcinate, precum şi de devorarea fetuşilor extraşi. Femeilor le scotea inimile, pe fete le despica în două iar copiilor le desfăcea beregata cu mâinile. De asemenea, a fost acuzat de incest cu fiica sa (condamnată împreună cu el) şi cu o altă rudă, ca şi de păcătuire cu un succubus trimis de Diavol. A murit pe roată, jupuit de viu, cu mâinile şi picioarele zdrobite şi capul tăiat cu un topor. Cadavrul i-a fost ars, iar magistraţii au emis o directivă, menită a constitui avertisment pentru adoratorii Satanei, prin care roata a fost expusă în public, având aşezat deasupra capul tăiat al lui Peeter Stubbe.
În 1598, urmărind doi lupi care uciseseră un copil, un grup de soldaţi înarmaţi a dat peste Jacques Rollet, pe jumătate dezbrăcat în pădure, cu părul crescut în dezordine şi ţinând o halcă de carne umană în mâinile însângerate. „Demonul din Caude” a mărturisit uciderea şi mâncarea mai multor persoane, dintre care un copil de cincisprezece ani. Tot el a declarat că cei doi lupi erau în fapt cei doi veri ai săi, care, ca şi el, fuseseră de mici sortiţi Diavolului de către părinţi şi astfel căpătaseră abilitatea de a se transforma în fiare. Rollet a fost închis într-un azil.
În acelaşi an, strania istorie a unui croitor, numit ulterior „Demonul din Chalons”, care ataca trecătorii într-o pădure şi momea copiii cu magazinul său, în pivniţele căruia păstra oase şi bucăţi de carne stocate în diverse recipiente, nu va fi niciodată detaliată, deoarece dosarul „vârcolacului” a fost considerat de Curte atât de îngrozitor, încât s-a decis să fie distrus. Croitorul nebun a murit fără să se căiască, cu blasfemia pe buze.
Tot în secolul al XVI-lea, un bărbat cunoscut sub numele de Sawney Beane şi o femeie sunt menţionaţi că ar fi trăit timp de douăzeci şi cinci de ani în nişte peşteri din apropiere de Galloway, dând naştere, prin incest, unei haiteformate din 48 de membri. Ei atacau trecătorii şi îi mâncau. Peste 1000 de oameni le-au căzut victime. Dispariţiile şi rămăşiţele găsite i-au pus pe localnici pe urmele lor. Un bărbat atacat de ei a reuşit să îi pună pe fugă, apărându-se curajos cu sabia şi pistolul, nu înainte ca soţia să îi fie desfigurată de muşcături, care ulterior s-au dovedit mortale. Ca urmare, regele englez James I a trimis în zonă 400 de oameni şi mai mulţi câini, pentru a organiza o vânătoare. Clanul a fost prins şi executat prin ardere pe rug. Peşterile în care a locuit erau pline de cumplite rămăşiţe umane.
În 1603 a fost arestat un băiat de paisprezece ani pe nume Jean Grenier, care a mărturisit crime îngrozitoare. Ca element straniu al cazului, amintim că una din fetele pe care Grenier a recunoscut că le-a atacat, Marguerite, a susţinut că atacul avusese loc pe lună plină şi că atacatorul fusese o bestie cumplită care semăna a lup. Conform depoziţiei acuzatului, un alt băiat pe nume Pierre La Tihaire l-a dus într-o zi în pădure, unde l-a prezentat unui călăreţ îmbrăcat în negru. Acesta a descălecat şi l-a sărutat cu buze de gheaţă, însemnându-i pe amândoi pe coapse cu semnul său şi dăruindu-le o poţiune şi blănuri de lupi. Cincispezece copii au fost ucişi şi mâncaţi de cei doi „vârcolaci”, până la arestare. Grenier a fost închis pe viaţă. Şapte ani mai târziu a fost vizitat de cunoscutul vânător de vrăjitoare (meserie serioasă şi extrem de onorabilă la acea vreme) Pierre de Lancre. Conform acestuia, băiatul refuza orice altă mâncare afară de carne crudă, măruntaie şi leşuri, era suplu şi felin, cu ochii negri arzând în cap; caninii îi erau ascuţiţi şi la mâini avea gheare.
În 1651, în Idavare, a fost executat un om numit Hans Vârcolacul, care a mărturisit că se transforma în bestie ca urmare a primirii unui trup de lup de la un om în negru, cu doi ani în urmă. Pe piciorul său s-au găsit urme de dinţi de câine, pe care a mărturisit că le-a căpătat când vâna transformat în lup.
În 1685, Demonul din Ansbach a ucis mai multe persoane. Localnicii au învinuit un lup, considerat a fi în fapt fostul primar, mort de curând. Urmărit de câini, lupul a fost ucis de către localnici după ce a căzut într-o fântână. O gravură din epocă ne înfăţişează Demonul din Ansbach ca un lup îmbrăcat în haine umane, spânzurat în piaţă.
În 1696, în Vastemoisa, o haită de vârcolaci a răspândit teroarea, sub conducerea unui om-lup cunoscut sub numele de Libbe Matz.
În secolul al XVIII-lea, fiara din Gevaudan şi alte bestii similare au declanşat un lanţ al ororilor în materie de licantropie, poate cel mai bine documentat vreodată. Însă asupra acestui aspect, despre care sunt multe de spus, ne vom opri în articolul următor.
Cauza 1788: Omul-lup, este un document procedural existent şi astăzi în Arhivele Istorice ale Regatului Galiciei (Spania), şi atestă (pe 2000 de pagini…) straniul caz al lui Manuel Romasanta, Demonul din Allariz. Capturat în 1852 şi condamnat în anul următor, după ce fusese suspectat că vinde grăsime umană, Romasanta a mărturist că a ucis 13 femei şi copii, transformat în lup de către alţi doi vârcolaci, “Antonio” şi „Don Genaro”. Partea interesantă a poveştii rezultă din faptul că a fost achitat de patru din cele treisprezece crime mărturisite, deoarece legiştii au constat fără dubiu că victimele fuseseră sfârtecate nu de un om, ci de “un lup mare”. Sentinţa moarte prin strangulare a fost amânată în urma apelului unui doctor francez numit domnul Phillips, care a pretins că vrea să studieze monstrul. Începând din acest moment, nu mai există nici un fel de documente, astfel încât nu se ştie dacă investigaţiile au avut loc, nici soarta ulterioară a lui Romasanta. Unii vorbesc că ar fi fost împuşcat de un gardian când la cererea acestuia prizonierul s-a transformat în lup, alţii spun că a fost luat de stăpânul lui, misteriosul domn Phillips. Dar acestea sunt doar legende…
În 1888, în Londra, actorul american de teatru Richard Mansfield şi-a aruncat audienţa în şoc şi groază, transformându-se în monstru pe scenă. Explicaţii diverse au fost oferite pentru reprezentaţiile lui, de la folosirea unor măşti de ceară topite de căldura crescută brusc şi de la utilizarea unor filtre de lumină care să pună în evidenţă progresiv o vopsea specială, până la un control perfect al întregii musculaturi, care să permită deformarea brutală şi rapidă. Probabil că nu vom şti niciodată dacă folosea un simplu truc de iluzionist sau altul îi era secretul. Ceea ce ştim, însă, este faptul că se afla printre cei suspectaţi de Scotland Yard că ar fi …Jack Spintecătorul, practicant, printre altele, a actelor de canibalism.
În secolul al XIX-lea, în Cumberland a fost semnalat un bărbat dezbrăcat cu cap de lup, ulterior descoperindu-se într-o peşteră un schelet uman, fără cap, şi un craniu de lup, care au fost arse de localnicii înspăimântaţi. Similar, în 1887 două persoane au asistat la prima apariţie a Câinelui din Michigan, raportat a fi un om cu cap de câine.
Dar şi timpurile moderne au vârcolacii lor. În 1936, în apropiere de Jefferson, un şofer a semnalat prezenţa unei fiinţe care poseda atât caracteristici de om, cât şi de lup. În 1938, un bărbat este atacat în Michigan de cinci câini sălbatici, dintre care unul umbla în două picioare. În 1958, o femeie din Texas a raportat o creatură uriaşă, vag asemănătoare unui lup, zgâriind cu gheara la fereastra dormitorului ei când soţul era plecat. Îndreptând lanterna spre monstru, acesta s-a îndepărtat în fugă, transformându-se în goană, spre groaza femeii, într-un om foarte înalt şi dispărând în noapte. În 1970, crimele comise de Ion Râmaru, fără a avea o legătură directă cu licantropia, prezintă totuşi o serie de caracteristici similare care dau de gândit (caracterul ereditar al crimelor respective, faptul că aveau loc la miezul nopţii, pe ploaie, şi că victimele erau femei, urmele de dinţi mari şi puternici de pe cadavre, personalitatea izolată a ucigaşului şi starea de letargie în care intra în timpul zilei, alternată cu accese de furie sălbatică în timpul nopţii, sugestiile că ar suferi de o boală psihică care îl face să creadă că a căpătat caracteristici animale, obiceiul de a urina pe alte persoane sau în colţurile încăperilor, deprindere menţionată de unii cunoscuţi ai acuzatului etc.). În 1972, mai mulţi cetăţeni din Ohio au raportat prezenţa unei creaturii stranii, lupeşti, care umbla însă pe picioarele din spate. În 1980, au început în Wisconsin rapoartele despre Bestia din Bray Road, descris fie ca un lup inteligent care se deplasa ca un om, fie ca un uriaş om-lup cu blană lăţoasă. În 2007, un film de 8 mm considerat a aparţine unui bărbat pe nume Aaron Gable prezintă o creatură uriaşă, acoperită de o blană deasă, repezindu-se spre cameraman.
Mai mult decât atât, o cercetare atentă a presei româneşti din ultimii ani scoate la iveală, surprinzător, numeroase întâmplări ce par a fi desprinse direct din negura superstiţioasă a croncilor medievale. Mai jos am selectat câteva, direct, sugerat sau tangenţial legate de mitul vârcolacului, pe de o parte pentru că mi s-au părut mai interesante şi mai apropiate de caracterul legendei, pe de altă parte pentru că menţionează nume, date şi locuri, ceea ce le face mai uşor verificabile (întrucât mi-au atras atenţia în mod deosebit, voi încerca, în măsura posibilităţilor, să fac cercetări mai extinse în legătură cu evenimentele respective, pentru a vedea în ce măsură pot fi intregrate la categoria mistere; dacă voi reuşi ce mi-am propus promit să revin cu o notă lămuritoare, până atunci însă le prezint cititorului aşa cum le-am găsit – simple articole din presă):
Ediţia on-line a ziarului Evenimentul regional al Moldovei din 18 noiembrie 2006 conţine un articol (însoţit şi de fotografii) semnat de Iuliana Popescu, în care se relatează povestea lui Mihai Cobiliţă din localitatea Moldova Suliţa. Bărbatul suferă de o meteahnă ciudată: caninii îi cresc… încontinuu. Localnicii mai superstiţioşi îl suspectează că ar fi pricolici, dar unul… de treabă. Ei spun că are un simţ al mirosului extrem de dezvoltat, că “adulmecă” vremea bună, că îşi găseşte liniştea numai în pădure, că nu se apropie de femei şi că la schimbarea fazelor lunii vrea să fie singur şi hălăduieşte ca un somnambul.
În Formula As, Numărul 737/2006, sub titlul Blestemul lupului, Otilia Ţeposu relatează o întâmplare petrecută cu mai bine de 50 de ani în urmă, care i-a atras atenţia atunci când a citit despre ea într-un ziar timişorean (articolul original se numea Răzbunarea omului-lup. O familie din satul Poeni cade victimă unui blestem) şi pe care s-a decis să o investigheze, vorbind cu mai mulţi martori şi cu una din victimele supravieţuitoare. În Poeni, o localitate din Banatul de munte, mai multe persoane (femei şi bărbaţi din familia Mariei Sârbu, prima victimă) au fost mutilaţi şi ucişi de un lup, cu toate că prin locurile acelea nu mai fusese văzut niciodată un asemenea animal, ba mai mult, fiara şi-a vânat victimele aflate la zeci de kilometri distanţă una de alta, masacrându-le într-o singură zi. Cu ocazia investigaţiei, a mai auzit şi de cazul unui bărbat numit Mătăiaş Priculiciul, chiar de la o rudă a acestuia, care i-a povestit că Mătăiaş se putea schimba în lup, în una din ocazii atacându-şi cu violenţă propria soţie. În localitatea vecină, Crivina, a cules mărturii despre un alt om păcătos şi rău, care după moarte s-ar fi întors ca strigoi şi lup.
Numărul 928/2010 din Formula As ne vorbeşte în articolul Vâlva Lupilor (autor Bogdan Lupescu) despre pădurarul Pătru Faur care susţine că, după ce a ucis o lupoaică împreună cu un amic, un lup neobişnuit de mare a pătruns în miezul zilei în curtea lui, fără nici un fel de reţineri, i-a ucis liniştit animalele, fără să le mănânce, a aruncat o privire lungă familiei îngrozite care privea la fereastră, după care a procedat la fel cu animalele tovarăşului său de vânătoare. Faur este convins că lupul era David Gheorghe, considerat de localnici a fi capabil să stăpânească lupii, şi chiar să se transforme. El însuşi susţinea că moştenise secretul de la predecesorul său, un oarecare Gheorghe Muntean. David Gheoghe locuia într-o casă stranie, legată cu lanţuri. Unul din medicii din Ribiţa a declarat că atunci când i-a luat bărbatului tensiunea arterială, aceasta era … 30. Faur mai susţine că locul unde îngropase lupoaica de frica lui Gheorghe, pe care îl ştia protector al acestor animale, a fost răscolit după 6 zile, şi cadavrul animalului a dispărut.
În ediţia on-line a ziarului Ziua de Constanţa din 23 octombrie 2010, Teodora Dumitraşcu menţionează o întâmplare petrecută în 2008, într-o noapte geroasă, în localitatea Lumina, unde două persoane au semnalat prezenţa unui “bărbat” care stătea pe vine la capătul unei alei întunecate, aplecat spre pământ. În momentul în care martorii s-au apropiat, fiinţa s-a ridicat pe picioarele din spate şi a scos un urlet de lup, “cu coama zburlită”. Alungat de un bătrân înarmat cu o torţă, “vârcolacul” părea a fi cunoscut de localnici, care totuşi au refuzat să vorbească despre el. Autoarea articolului îşi mai exprimă opinia că romanul inginerului Petre Covacef, Cu lupii la cişmea, în care este relatată dispariţia misterioasă a doi militari sovietici trimişi în toiul iernii să repare o linie telefonică, dispariţie întovărăşită de descoperirea armelor automate complet descărcate (fiecare din încărcătoare avusese 30 de gloanţe…) şi a zăpezii îmbibate de sânge, se bazează pe un caz real, petrecut în februarie 1953 în localitatea Grăniceri, şi pentru care au fost învinuiţi de oficialităţi lupii, iar de localnici, rudele lor vag umane…
Dacă aceste relatări nu reprezintă în nici un fel dovezi ale existenţei miticilor licantropi, putând cel mult să ridice unele semne de întrebare, dovedesc totuşi ceva important: şi anume că, încă o dată, mitul supravieţuieşte ştiinţei, şi în 2010 temerile oamenilor medievali se regăsesc încă…
Şi acum câteva consideraţii medicale. Hipertricoza, cunoscută şi sub denumirea de Sindromul Werewolf, este o boală caracterizată printr-o creştere anormală a părului pe întregul corp, şi poate fi prezentă la naştere sau apărută ulterior, în timpul vieţii. Turbarea se transmite la om de la animalul infectat (lupii sunt purtători de turbare) şi se manifestă prin dureri de cap, febră, dureri acute, mişcări violente, furie imposibil de controlat, incapacitatea de a bea apă, înţepenirea fălcii şi a altor părţi ale corpului în paralizie temporară, ochi injectaţi şi ieşiţi din orbite, salivare puternică, insomnie, confuzie, comportament anormal, paranoia, frică puternică, halucinaţii, delir, alternând cu letargie, manie şi depresie. Turbarea se poate transmite prin muşcătură şi de la om la om. Porfiriaafectează sistemul nervos şi pielea şi se manifestă prin dureri abdominale cumplite, vomă, halucinaţii, depresie, furie, paranoia, dorinţă de singurătate, frică de oameni, stări de comă prelungită, sensibilitate la lumină, intoleranţă la usturoi, deformări mutilante ale feţei, transformarea mâinilor în labe, creşterea incisivilor, necrozarea pielii şi a gingiilor, pierderea efectivă a buzelor (ceea ce dezgoleşte complet dinţii strâmbi) şi sfărâmarea nasului, apariţia de pete negre pe corp, paloarea feţei, mâncărimi, creşterea părului pe diferite părţi ale corpului, de exemplu pe frunte, urină roşie. În unele cazuri, dinţii şi oasele devin fluorescente. Tranfuziile sau consumul de sânge potolesc durerile abdominale. Aşadar, cititorule, dacă o persoană ar suferi cumulativ de aceste trei maladii, care ar fi diferenţa dintre acea persoană şi omul-lup din poveştile medievale?… Te las pe tine să o descoperi…
Nu pot încheia fără a aminti câteva din reflexiile acestui mit în cultura română: nuvela lui Iosif Vulcan (fondatorul revistei Familia), intitulată Pricoliciul, respectiv a lui Vasile Voiculescu – excelenta Schimnicul, precum şi melodiile formaţiilor Cargo – Ziua vrăjitoarelor şi Interitus Dei – Queen Of The Undead.
În ceea ce priveşte cultura universală, ea are atâtea valenţe pe această temă, încât orice încercare de enumerare e sortită eşecului. Aş încerca totuşi câteva exemplificări, alese pentru seriozitatea abordării din punct de vedere al respectării mitului. Astfel, în cinematografie recomand Werewolf Of London, seria Omul-lup cu Lon Chaney, senzaţionalul The Curse Of The Werewolf cu Oliver Reed, seria Waldemar Daninsky cu Paul Naschy, şi spectaculosul The Company Of Wolves, care se inspiră direct din întâmplările medievale; iar în muzica internaţională, Iced Earth (Wolf), Moonspell (Wolfshade şi Full Moon Madness), Six Feet Under (Lycanthropy), Megadeth (She-Wolf), Rammstein (Du Riechst So Gut – videoclipul), Macabre (The Werewolf Of Bedburg – inspirată din cazul lui Peeter Stubbe).
Sursa: http://suspans.ro/
ropene!), zici: „Ignat, Ignat, / Porc umflat“. Porcul nu-i luat chiar pe nepregatite, caci se spune ca, in noaptea de dinaintea Ignatului, isi viseaza cutitul... Cu sangele porcului se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca sa fie sanatosi peste an. Dupa taiere si transare, urmeaza „
omanesti, ci reprezinta, ca si pomul (bradul) de Craciun, un imprumut tarziu din lumea apuseana, neatestat la noi inainte de secolul al 19-lea. Comunistii l-au rebotezat Mos Gerila (uzand abil tot de un nume de personaj fantastic din basmele populare), pentru a estompa pe cat cu putinta implicatiile religioase. 
ie importanta de colinde sunt strict legate de Craciunul bisericesc, evocand inchinarea magilor (Viflaimul sau Vicleimul - stalcire a numelui Betleem) sau panica si viclenia lui Irod (Irozii), culminand cu taierea pruncilor (cei 14000, pe care Biserica ii pomeneste pe 29 decembrie). Scenariile sunt simple, cuceritoare in naivitatea lor. Cam in acelasi timp, flacaii umbla cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, in cete pestrite si galagioase (ca e un obicei pagan se vede si din aceea ca in unele parti se zice ca astfel de colindatori „glumeti“ ar fi parasiti vreme de 6 saptamani de 
