Legendele „descălecatelor”. Sacralitatea instituţiei voievodale româneşti

Consideraţii preliminare

Dacia a fost centrul suprem al tradiţiei hiperboreano- pelasge în timpurile preistorice ale neoliticului. În perioada antichităţii clasice, sub regele erou Decebal, Dacia cade pradă romanilor care o jefuiesc şi o spoliază de toate bunurile materiale, însă tradiţia rămâne aceeaşi, neschimbată. Aceasta graţie faptului că , în afara  teritoriilor cucerite de romani ce reprezentau circa 1/3 din teritoriul Daciei lui Decebal, spiritualitatea dacică a continuat să subziste fără a fi perturbată de factorul roman! Dacă  Muntele Sacru – Kogaionul din Bucegi – se afla sub atentă supraveghere romană, viaţa spirituală si tradiţia  s-a mutat în celălalt munte sacru al dacilor – Ceahlăul. Datorită acestui fapt şi revenirii la Muntele Sfânt a tradiţiei imediat ce condiţiile politice si administrative au permis-o, tradiţia pelasgo-hiperboreano- dacă a subzistat nealterată şi în timpul invaziilor popoarelor migratoare. Astfel, tradiţia pelasgo-hiperboreană ajunge în stare pură în posesia vlahilor sau românilor!

Observând cu atenţie transformările  spirituale suferite de lumea antică sub înrâurirea creştinismului putem conchide că  tradiţia pelasgo-dacică a continuat să subziste, netulburată în afara istoriei  care se petrecea în jurul său. Edificator pentru această afirmaţie este simbolismul legendei „poporale”  Traian şi Dochia, unde Dochia atunci când  este  peţită de împăratul Traian  roagă pe Zamolxe s-o transforme în stană de piatră. Dochia este Dacia cu tot ce implică ea în plan spiritual iar transformarea ei în stancă simbolizează însăşi ermetizarea tradiţiei dacice în confruntarea cu  politeismul roman şi, mai târziu, prozelitismul creştin.

 Tocmai din această cauză,  în secolele XIII-XIV când se vor forma statele medievale româneşti, Moldova Valahia şi Transilvania, Dacia era neatinsă de istorie în ceea ce priveşte tradiţia. Ea se găsea literalmente exact în aceeaşi stare în care era în timpul când domnea asupra sa primul rege-preot Zamolxe, acel Ler Împărat al colindelor şi basmelor româneşti.

Întemeierea statelor româneşti medievale, căci asupra lor mă voi opri  în cele ce urmează, nu a însemnat punctul de plecare al statalităţii în teritoriu Daciei. Acesta a fost aici întotdeauna într-o stare embrionară care, atunci când a întâlnit condiţii prielnice, s-a concretizat în plan material. Încă de la începuturile istoriei, aici s-a închegat  primul imperiu cunoscut al lumii vechi, Imperiul Pelasg, apoi  statalitatea a cunoscut noi culmi ale manifestării sale sub  Burebista  şi Decebal. Apoi  în Evul Mediu…

Întemeietorii statelor medievale româneşti sunt înconjuraţi de mister şi acoperiţi de mit. Aceste mituri  merită toată atenţia. Trebuie să atragem atenţia că toţi aceşti principi şi voievozi descălecători  vin din Transilvania, vechiul centru al Dacei pelasge si preromane! Apoi, trebuie să observăm că sau ei sau pământurile  în care îşi vor desfăşura activitatea  sunt denumite cu epitetul „negru”,  culoare ce face referire la simbolismul primordial pelasg.

Legenda întemeierii  Valahiei

Conform legendei, Principatul Valahiei a fost întemeiat  de către Negru-Vodă Basarab, nume asupra căruia vom avea ocazia să mai revenim.. Aceeaşi legendă ne spune că Negru vodă a descins în Valahia din Transilvania prin cheile munţilor Carpaţi, aşezându-şi  capitala la Curtea de Argeş unde a şi ctitorit o mănăstire cu acelaşi nume. De această mănăstire se leagă o altă legendă „legenda Meşterului Manole”. 

 Legenda Meşterului Manole  ne prezintă pe „Negru vodă” adresându-se unui arhitect anume „Meşterul Manole” şi „zidarilor” care-l însoţeau şi-l aveau ca şef. Meşterul începe lucrul dar iată ca tot ce făcea ziua se surpa noaptea. Urmează tulburarea care-i cuprinde pe zidari şi ameninţările lui Negru –Vodă. Manole , într-o noapte, avu un vis în care află că singura modalitate de a putea construi „biserica” era aducerea unui sacrificiu uman. Dimineaţă Manole povesteşte visul ajutoarelor sale  după care se apucă de lucru, dar prima fiinţă umană  care a apărut la orizont a fost chiar  femeia lui, Ana. În zadar încercă Manole s-o scape  căci tovarăşii săi îl silesc să-şi îndeplinească jurământul. El începe s-o zidească pe Ana în zidurile bisericii. Femeia la început nu-şi dă prea bine seama ce se întâmplă până când simte strânsoarea zidului şi atunci începe a se văieta: „ Manole! Manole! Meştere Manole! Zidul rău mă strânge, Trupuşoru-mi frânge, Copilaşu-mi plânge”. Manole însă, îşi continuă lucrul neînduplecat terminând în cele din urmă lucrarea. Numai că Negru Vodă nu voia ca  vreun alt prinţ să aibă o ctitorie asemenea lui, motiv pentru care atunci când meşterii spun că pot ridica o mănăstire şi mai frumoasă el ridică schelele şi-i lasă pe acoperiş. Pentru a coborî zidarii îşi fac aripi din şindrilă numai că acestea nu rezistă şi aceştia se prăbuşesc din înaltul cerului. Ultimul care moare este Manole. Fiecare zidar după moarte se transformă într-un izvor.

 De remarcat este faptul ca  zborul zidarilor este identic cu mitul  elen, preluat de la pelasgi, a lui Icar şi al tatălui său Dedal. Pe altă parte, trebuie remarcat faptul că mitologia românească este plină de biserici asemănătoare Mănăstirii Argeşului  care nu pot fi terminate  decât daca este  jertfită prin zidire „ Fata Împăratului” sau adusă Pasărea Măiastră în clopotniţă. Dar găsirea acestora implică o căutare, o căutare care este foarte asemănătoare cu căutarea Sf Graal.

Legenda prezentată succint mai sus are  evidente caracteristici hermeneutice. Este o parabolă a artei sacre  a întemeierii statului. Pentru a-şi întemeia stăpânirea Negru Vodă  construieşte o biserică. Această biserică este simbolul Centrului, al Polului tradiţional, o imagine terestră a „Cetăţii Eterne”, imaginea materială a Ierusalimului ceresc. De altfel, Tabula Smaragdina ne spune: ”Ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra; iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Mai aproape de noi Iisus enunţă acelaşi adevăr mistic în Rugăciunea Domnească cunoscută sub numele de Tatăl Nostru :”precum în cer aşa şi pe pământ”. Acest Centru, Biserica construită de Negru vodă, se legitimează astfel ca o „inimă a lumii”, o altă „imagine” a  Centrului, „inimă” în jurul căreia se va constitui Marea Operă a Întemeierii Statului. Afirmaţiile acestea sunt susţinute şi de faptul că centrul cultului apollinic este marcat de o  biserică, şi ea fără seamăn în lume, asemenea  celei pe care şi-o dorea Negru Vodă pe care folclorul românesc o numeşte „Biserica mare cu nouă altare”, situată în „al Mării Negre prund”. Este vorba despre Insula Şerpilor şi Templul lui Apollo. Ciudată filiaţie între antichitatea hiperboreano-pelasgă şi întemeierea statului medieval Valahia, nu vi se pare?

Pentru a înălţa această măreaţă ctitorie, Mănăstirea Argeşului, Negru Vodă apelează la Meşterul Manole şi la „constructorii” săi. Aici, în ordine metafizică, Manole este Marele Arhitect Universal iar Ana  cea zidită în zid este Înţelepciunea divină care susţine  toate lucrurile. Iată deci Principiul descompus în cele două polarităţi ale sale şi reunit apoi în Marea Operă a întemeierii statului şi a recunoaşterii voievodului! Mai mult, Manole este identic cu acel Manus/Manes al mitologiei romane, epitet sub care Saturn/ Zamolxe se legitimează ca şi stăpân al lumii de dincolo. Spuneam acesta întrucât mani în mitologia romană  sunt  sufletele strămoşilor care veghează asupra familiei. Pe de lată parte, însă, Ana, soţia lui Manole, este un nume derivat din Iana, aspectul feminin a lui Ianus, cel care deţine cheile misteriilor antice. De aici deducem că Manole/Manes/ Ianus sunt diferite ipostaze ale lui Zamolxe. Să nu uităm că Negru Vodă însuşi trece prin „cheile” munţilor pentru a ajunge în Valahia! Să fie oare doar o coincidenţă că celălalt întemeietor de ţară din Transilvania se numea Iancu (de Hunedoara), că în alt moment  de afirmare a identităţii naţionale româneşti Avram Iancu se va afla la cârma destinelor poporului? De ce punem această întrebare? Pentru că este legitimă din prisma în care privim lucrurile, cu atât mai mult cu cât o derivaţie a numelui lui Ianus este Iancus, iar femininul acestui nume este Ianca, atestat şi ca toponim în teritoriul actual al României!

Întemeierea Moldovei

Fondatorul Moldovei a fost legendarul voievod Dragoş are a descins în viitoarea Moldovă din Maramureş. A se observa că şi acesta, asemenea lui Negru Vodă, „descalecă” în Moldova prin cheile munţilor, anume prin Cheia/ Pasul Prislop. Drumul îi este arătat de către un sihastru pe nume Ioan. În drumul său, pe malul unui râu a întâlnit un bour. Dragoş a pornit să-l  vâneze împreună cu căţeaua sa Molda. După câteva zile de urmărire  bourul a intrat în râu cu căţeaua Molda urmărindu-l, amândoi  murind în unda râului. În amintirea căţelei se spune că Dragoş a numit Moldova atât apa cât şi principatul căruia îi va pune bazele. Pe locul unde s-au petrecut lucrurile, spune legenda; Dragoş a ridicat cetatea Baia, ce se va constitui în prima capitală a Moldovei. Amintirea bourului  a cărui vânătoare a dus la fundarea statului moldovean a rămas  drept stema Moldovei.

 Deşi Ioan Sihastrul  este un personaj cheie al legendei în ceea ce urmează  mă voi ocupa în mod special de Dragoş. Mitul prin toate elementele sale  nu este decât o proiecţie exterioară a mitului zamolxian. Dragoş este iniţiatul zamolxian delegat de  păstrătorii tradiţiei  hiperboreene cu centrul în Kogaion pentru a întemeia  statul Moldovei  în Ordine şi Legitimitate  cu legea strămoşească. Argumentul forte stă chiar în numele voievodului: Dragoş= Drago(n)= Draco (stindardul de luptă al dacilor simbolizându-l pe Zamolxe). Uimitor este însă faptul că dragonul sau Şarpele Zburător, închipuindu-l pe Zamolxe, apare într-un loc neaşteptat exact cu aceleaşi caracteristici de zeu civilizator şi simbol al Înţelepciunii Creatoare. Este vorba de America Latină şi de Şarpele cu Pene (Quetzalcoatl), divinitate venerată de vechii mayaşi. El este zeul creator şi civilizator prin excelenţă, aceeaşi caracteristică imprimată lui Dragoş, întemeietorul  Ţării Moldovei. Apoi trebuie să atragem atenţia supra  unei alte similitudini. Mithra vânează şi el taurul  răpunându-l. Ciudat, nu? Mai ales că Mithra este identică cu Tiara, Coroana Sacerdotală, iar descompunerea acestui cuvânt  rezervă surprize de proporţii. Tia/Tea/De(e)a/ Zea (zeiţa) +Ra(m) Zeul Soare, cele două polarităţi ale Dublului Zamolxe în manifestare şi care reunite nu sunt altceva, simbolic vorbind, decât Caduceul lui Hermes, cu cei doi şerpi încolăciţi care urmează a se contopi în vârful său dând Aurul alchimiştilor sau Piatra Filozofală!

 Prin urmare vânătoarea bourului cu ajutorul căţelei de către Dragoş nu este altceva decât evoluţia contrariilor care tind a se reuni şi chiar se reunesc în vârful caduceului hermetic dând naştere noului stat Moldova. Iată Ordinea şi Legitimitatea zamolxiană instituită de iniţiatul Dragoş în noul principat de la răsărit de Carpaţi.

 Bourul sau Taurul primordial este  simbolul lui Saturn/Zamolxe, cel ce a rămas pană în secolul al XIX-lea emblema Moldovei. El este acel Bour Sur din colindele româneşti, epitetul Sur  fiind termenul predilect pentru a arăta măreţia şi strălucirea  în aceste  creaţii păstrate în memoria colectivă a poporului. Si tot el este Taurul/ Zeus venit s-o răpească pe Europa din mitul preelen! Mai mult, în Moldova există credinţa că Bourul alb este strămoşul sau tatăl moldovenilor! În credinţele folclorice  moldoveneşti se crede că acest Bour Alb trăieşte în Ceahlău şi se arată doar celor Aleşi! Trebuie să specificăm că înlocuirea  epitetului Sur cu cel de alb ca atribut al Zeului este imperios necesară în cadrul manifestării. La început zeul desemnat prin  epitetul sur este indefinit şi transcendent, apoi se descompune în cele două principii ce subzistă în el în stare latentă iar încoronarea manifestării este reunirea celor două principii în Aurul, Lumina Albă din  vârful Caduceului Hermetic, manifestarea deplină a principiului reunit şi strălucitor. Aceasta este întregul simbolism  ce se degajă din  legenda „descălecatului” Moldovei. Şi cel mai important

 Saraba şi iniţiaţii „descălecători”

Din legendele „descălecatelor” descoperim o Artă Regală a întemeierii Statului. O manifestare în deplinătatea strălucirii ei a Marii Opere Alchimice închipuită de Caduceul lui Hermes. Dacă simbolismul acestor legende este  unul hermetic atunci nu înseamnă  că dincolo de aceasta nu există şi alte lucruri mai importante. În plan material, aceste întemeieri nu sunt altceva decât, după cum se poate vedea şi din explicaţiile de mai sus, o reînnoire a tradiţiei primordiale hiperboreano-pelasgo-dacă.

 Întemeietorul Valahiei se numea Negru Vodă Basarab de unde  se trage şi numele familiei domnitoare în acest voievodat. Dar ce să însemne oare acest Basarab? Numai că…Basarab(a) este un nume compus din Ban – cea mai mare demnitate a Valahiei şi Saraba o denumire misterioasă asupra căreia vom stărui în cele ce urmează.

Iordanes ne spune că: „Primii dintre ei (daci-n.n) erau acei sarabos tereos dintre care se consacrau regii şi preoţii”. Iată un exemplu de subzistenţă şi continuitate tradiţională: Basarab(a) sau mai corect Ba(n)sarab(a) este perpetuarea peste timp al acelei supra-caste dacice prezervată în munţii sacri ai Daciei! Identitatea de castă aduce după sine identitatea de tradiţie. Atunci înseamnă ca întemeierea legendară a statelor româneşti este de fapt o revigorare a vechii tradiţii hiperboreano-dace la începuturile Evului Mediu atât pe plan iniţiatic cât şi pe plan politic. O altă formă a lui saraba păstrată în limba română este arab/arap/arap= negru. Iată cum cercul se închide… de la hiperborei prin daci la valahi al căror epitet a fost în întregul Ev Mediu acela de negri iar ţara lor se numea Valahia Neagră.

 Să ne întoarcem acum puţin la Negru vodă. El mai este cunoscut şi sub numele de Radu Negru. Întrucât cu acest nume sunt cunoscuţi mai mulţi  voievozi putem  bănui că este vorba de fapt de un nume desemnând aceeaşi supra castă sacerdotal regală care s-a îngrijit de perpetuarea tradiţiei  zamolxiene de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceste lucruri ne demonstrează un fapt. Anume că funcţionalitatea sacră a voievozilor români este mai importantă decât cea politică deoarece semnifică în primul rând o  revitalizare  a vechilor mistere, o perpetuare şi readaptare a  tradiţiei daco hiperboreene, impusă de legile ciclice ale manifestării, ceea ce i-a permis să rămână fundamental dacică! De aici rezultă climatul de creştinism păgânizat ca să spunem aşa şi păstrarea marilor sărbători hiperboreene: Sântion, Paştele Blajinilor, Arminden (sărbătoarea lui Hermes), Ilionul sau sărbătoarea lui Helios Sântă Mărie Mare şi Mică etc, ritualuri arhaice păstrate peste timp  în satele neatinse de binecunoscuta „civilizaţie”, folosirea svasticii şi conştiinţa că aceasta este un simbol străvechi etc.

 IO – o particulă ciudată în titulatura voievozilor români

Toţi principii români, vlahi, moldoveni munteni şi  împăraţii din dinastia română a Imperiului Româno-Bulgar al Asăneştilor au purtat înaintea titulaturii şi a numelui o particulă ciudată : IO. Dacă în unele cazuri  alăturarea acestei particule la numele şi titulatura voievodului ar putea avea sensul „eu”, în altele însă ea sună nefiresc, este altceva. Dacă în cazul IO Mircea Voievod, IO Mihai Voievod Viteazu particula aceasta pare a însemna într-adevăr eu în cazurile următoare nu poate fi vorba de aşa ceva: aici odihneşte IO Ştefan Voievod, această biserică a fost ridicată de IO Radu Voievod !

 De altfel niciodată această  particulă ciudată nu a fost admisă pe deplin ca fiind echivalentă cu  pronumele personal eu. Mai degrabă IO este prescurtarea numelui Ion. Mulţi istorici caută să afle de care voievod Ion se leagă voievozii români şi ce legatura îi leagă pe aceştia de numele lui este pus înaintea titlului şi numelui  de botez al ficaruia dintre ei. Adevărul este altul! Acest Ion de la care se trag voievozii români nu este un personaj istoric dar este un personaj care a marcat  întreaga istorie a omenirii. El este Ion Sântion care în tradiţia românească îl desemnează pe Ianus/Zamolxe! Primul rege al dacilor  născut din pământul negru şi care se transpune în persoana lui Negru Vodă de la începutul Evului Mediu. El este Regele Lumii sub aspectul său de Rege al Cerului cunoscut în tradiţia românească  sub numele de Căliman şi din care se trag în succesiune directă prin intermediul lui Pelasg cel născut din pământul negru  toţi voievozii români. El este Principiul întemeietorilor atât în plan spiritual cât şi în plan material, într-unul prin Ianus/Ion Sântion, în altul prin Negru Vodă şi Dragoş. Motivul pentru care această particulă sacră apare înaintea titlului voievozilor este pentru a arăta că  Ianus/Zamolxe este adevăratul Suveran al ţării , voievodul fiind doar reprezentatul său. În fapt  IO Dragoş voievod înseamnă Dragoş Voievod locţiitorul lui Ioan.

 Despre sacralitatea  instituţiei voievodale româneşti glăsuieşte descoperirea sigiliului  unui anume Radu Negru  domnind pe la anul 1128. Sigiliul său ne prezintă un om despuiat având învelite doar coapsele, bărbos, stând pe un tron şi arătând cu mâna în care ţine sceptrul cerul iar cu cealaltă pământul. Acesta este Omul primordial, Omul  Gol care reuneşte în el toate potenţialităţile, puterile Cerului şi ale Pământului, stând pe Tronul Lumii. Acesta este Regele Lumii! Aceasta este Zamolxe.Principiul şi totodată Pelasg sau Zamolxe omul primordial! Subliniem Pelasg era născut din polaritatea celor doua principii reunite iar legendele spun că s-a născut din pământul negru. Pe panglica care înconjoară sigiliul scrie şi titulatura „Nigru pris(+)ns” adică Prinţul Negru ceea ce ne arată de unde emană această funcţiune a domnitorilor români.

Sursa: http://quadratus.wordpress.com/

Legenda Marelui Lup Alb

Marele Lup Alb nu este animal, este OM…

Candva, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz taramurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, pentru a transmite geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toti ceilalti, fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.

Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic cat un urs, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri intru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.

Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.

Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera. Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.

Legendele atribuite geto-dacilor, in general, nu sunt foarte complexe in ceea ce priveste intriga, insa felul cum s-au propagat si cum au fost pastrate, continutul lor plin de simboluri, insemnatatea ascunsa pe care o poarta, fac sa fie printre cele mai interesante legende ale lumii.

Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup este unic in lume. Lupii apar ca simbol pe multe obiecte descoperite de arheologi pe tot cuprinsul tarii si in vecinatati. De asemenea, lupii sunt considerati de unii cercetatori ca fiind simbolul sanctuarelor dacice.

Simbolul lupului ca aparator al acestor pamanturi nu se opreste numai la perioada geto-dacilor. In alte legende in marea lor majoritate demonstrate de catre istorici, Sfantul Andrei a fost trimis sa propovaduiasca in “taramurile lupilor“ si a fost vegheat pe tot parcursul sau inspre sanctuarele dacice de catre Marele Lup Alb. De asemenea, una din versiunile cu privire la originea numelui dacilor ia in considerare originea in cuvantul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace, semnificand lup. Aceasta atribuire este dupa alti autori legata si de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii.

In zilele noastre, daca veti sta la focuri de tabara sau va veti opri sa ascultati povestile celor pasionati de munte, cu siguranta veti auzi si povesti ale unor oameni care au fost salvati in clipe de mare primejdie pe munte de catre un… lup alb.

“ In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ?“(Legendele dacilor liberi)

Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de către Constantin Brăiloiu :

Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi / Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai. – Sa te duca-n rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul / In camp cu bujorul / C-acolo ti-e dorul…

Numele Daoi sub care erau cunoscuţi dacii în antichitate devine în dialectul traco-frigian daos, care în tălmăcire înseamnă lup. Prin urmare, dacii se identifică cu lupul, animal totemic desemnându-l pe Marele Zamolxe/Apollo. Mai mult , printr-o altă asimilare lingvistică, atât Daos, cât şi daoi, se reduc la epitetul dioi, nume ce-l dădeau grecii, pelasgilor, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia străveche, pe care îi considerau „ cei mai vechi oameni de pe pământ” deci oameni primordiali!

Prin urmare, concluzia care se impune de la sine, urmând datele expuse este că Dacii se considerau Fii Marelui Lup Luminos – Zamolxe/Apollo.

“Te-am auzit cum hăuleai departe,
Infiorînd pădurea-nzăpezită,
Bătrîne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte.
Te-am auzit cum hăuleai departe
Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele…
Tu, numai tu, neîmiblînztã fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea cîinilor la pîndă,
Iţi plîngi prin codri ura solitară
Tu înţelegi un suflet fără tară…”

( Lupul – Octavian Goga )

Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei însisi lupi, sau cei care sunt asemenea lupilor: Ipoteza savantului conform căreia existenta unei conferiri războinice, intitulată dacii (lupii) de la care ar fi primit strămosii nostri numele etnic, este justificată! Indiferent de originea eponimului lor, epitet ritual al tineretului războinic sau poreclă a unui grup de imigranti victoriosi-dacii erau constienti de raportul între lup si război: dovadă simbolismul stindardului lor. Nicolae Iorga acceptă, la rândul său, în ultima lui sinteză asupra istoriei României interpretarea dată de W. Tomaschek care a pus în legătură numele daci cu dava si a tradus etnonimul strămosilor nostri cu “locuitori ai davaelor”. Motivele pentru care dacii si-au ales ca totem lupul si nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt lămurite, în parte, de bogatul material etnografic românesc. 

Locuitorii satelor de munte, cei care au de-a face cu lupul, spun că la vederea lui simti că ti se ridică părul măciucă pe crestetul capului, în vreme ce sperietoarea fii cuminte că vine lupul este obisnuită pentru copiii neascultători. Într-adevăr, la latitudinea geografică a României lupul este cea mai feroce fiară. O dată intrat într-un adăpost de vite sau într-o turmă de oi, el sfâsie prada la întâmplare pentru o haită întreagă. Pe unde trece lupul rămâne prăpăd! Se spune că lui îi place să vadă sângele curgând siroaie. Ursul, care ia o oaie sau două si îsi vede de drum, este un mielusel pe lângă ferocitatea lupului. Toate animalele salbatice, indiferent de mărimea, puterea si cruzimea lor în stare, de sălbăticie, pot fi îmblânzite, dresate si aduse pentru a fi văzute sub cupola circului. Există o exceptie, lupul care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câstigarea prăzii, decât să renunte la libertate pentru a trece prin cercul de foc, să sară la comandă sau să facă alte exhibitii ca să râdă si să se minuneze spectatorii.

Aceasta vietate, în egală măsură temută si îndrăgită, prototip al războinicului înnăscut si model de demnitate, a fost, personificată si aleasă totem de către strămosii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ei au dorit, fireste, să semene si să se comporte ca divinitatea lup, au invocat-o în luptă, dar si în alte împrejurări, asa cum îl prezintă obiceiurile, mitologia, folclorul si arta populară, românească. 

I. LUPUL, PERSONIFICARE A TlMPULUI 

Calendarul popular este structurat pe două anotimpuri: iarna simbolizată de lup, personificare a întunericului si frigului, vara simbolizată de cal, personificare a luminii si căldurii. Între cele două divinităti indo-europene, Lupul si Calul, si astrii care măsoară timpul pământenilor, Luna si Soarele, sunt tainice legături: lupul admiră astrul lunar căruia îi cântă noaptea urlând, calul admiră astrul solar pe care îl ajută să urce zilnic, conform unor legende popu1are, de 1a răsărit până la zenit Sărbătorile si obiceiurile dedicate divinitătii cabaline sunt, fără exceptie, diurne: în Oltenia si Muntenia Călusarii nu apar niciodată îmbrăcati în costumul lor caracteristic si, mai ales, nu joacă după apusul Soarelui; Ispasul, numit si Pastele Cailor sau Joia Iepelor, este o sărbătoare diurnă etc. 

Câteva din sărbătorile si obiceiurile nocturne dedicate lupu1ui (Santandrei, Filipii de Toamnă, Sânpetrul de Iarnă) vor fi prezentate, succint, ca argumente pentru localizarea Anului Nou dacic la sfârsitu1 toamnei si începutul iernii. Opozitia dintre anotimpurile astronomice, iarna si vara, dintre lup si cal, este splendid exprimată de ceremonialul numit Tărbacul, Jujeul sau Goana Câinilor, practicat si astăzi în unele asezări din Muntenia, în a doua zi după Lăsatul Secului de Paste. În esentă, Jujeul sau Tărbaca Câinilor este o practică magică de alungare simbolică a lupului, si, deci, a spiritului iernii. Cete de bărbati prind cu îndemânare câinii, rudele domestice ale lupului, îi pedepsesc prin mijloace extrem de violente, după care îi dau în tărbacă sau în jujeu. Tărbaca este o instalatie simplă, construită din două lemne înalte de trei-patru metri, înfipte în pământ si unite la vârf, unde se instalează un scripete. Capul câinelui pedepsit este băgat într -un lat al funiei trecute peste scripete. În timp ce câinele este ridicat spre vârful tărbacului, corpul se răsuceste. Când ajunge la scripete, câinele cade si o ia la fugă refugiindu-se în mosia satu1ui unde, după ce urlă câteva zile la vederea oamenilor, se întoarce istovit la casa lui. Câinii bătrâni, cei care au mai trăit această experientă, fug de acasă înainte de ziua Tărbacului. Prin această practică, aspru criticată astăzi de cei care luptă pentru dreptul animalelor, sperau că alungă spiritul iernii patronat de lup, pentru a lăsa locul verii patronate de cal. 

Într-adevăr, a doua zi după Tărbacul Câinilor în calendarul popular începe o săptămână de sapte zile, numită Caii Lui Sântoader, herghelie divină condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderu1 cel schiop. Peste momentele semnificative ale comportamentului natural de reproducere al lupului au fost suprapuse importante sărbători si obiceiuri populare. La latitudinea geografica a României lupii se strâng în haite prin luna octombrie. Urmează o perioadă de hoinăreală si acomodare: colindă, atacă prada împreună, se împrietenesc si se aleg perechile reproducătoare. Peste aproximativ o lună de zile, la Filipii de Toamnă (14-21 noiembrie) încep împerecherile propriu-zise care, în raport de latitudinea si longitudinea geografică, se încheie la Filipii de iarnă (29- 31 ianuarie). După o perioadă de gestatie de 62-63 de zile, lupoaicele fată primăvara târziu, când găsesc pentru pui (cătei) carne fragedă de miel si ied. Pe timpul verii, lupii duc o viată fami1ială (lupu1, lupoaica căteii de lup). Toamna, la formarea haitei, noua generatie de lupi participă deja la atacarea si prinderea prăzii. Concentrarea sărbătorilor dedicate lupului la sfârsitul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Ovidenia, Sântandrei) si începutul lunii decembrie (Mos Nicolae, Zilele Bubatului, Varvara) obiceiurile, actele rituale si practicile magice adăpostite de acestea formează un spectaculos scenariu ritual de înnoire a timpului calendaristic, probabil Anul Nou dacic care cuprinde, printre altele, moartea si renasterea simbolică a divinitătii (Bocetul Andreiului), ospetele nocturne (Noaptea Strigoilor, Păzitul Usturoiului) cu excese de mâncare, băutură si distractie care amintesc de orgiile antice, prepararea si consumarea alimentelor (Turta de Andrei) si băuturilor rituale (Covasa), credinta că acum se deschid mormintele si se întorc spiritele mortilor, vorbesc animalele, că se prind farmecele si vrăjitoriile, mai ales cele de aflare a ursitei etc. 

Sfinti patroni ai lupilor 

1. Filipii Filipii, năprasnice personificări ale lupilor, sunt o haită divină a cărei căpetenie, Filipul cel Mare sau Filipul cel Schiop, sunt celebrati fie la Ovidenie (21 nov), fie la Sântandrei (30 nov.). În perioada de gestatie a lupilor, la Circovii de iarnă sau Miezul iernii pastorale (16-18 ianuarie), crescătorii de animale sărbătoreau o altă mare divinitate a acestora, Sânpetru de iarnă (16 ianuarie). În Oltenia si Muntenia de vest, zilele dedicate Filipilor de Toamnă, variabile ca număr de la zonă la zonă si, uneori, de la sat la sat, se mosteneau în linie maternă: tânăra nevastă primea ca zestre de la mama sa unul sau mai mu1ti Filipi, zile în luna noiembrie care urmau a fi celebrate prin severe interdictii de muncă. În noptile de Filipi se credea că lupoaicele căutau cu înversunare tăciuni aprinsi. Cele care nu reuseau să mănânce foc, simbol universal al masculinitătii si virilitătii, rămâneau sterpe un an de zile. Pentru a nu oferi vreo sansa lupoaicelor să găsească cărbuni aprinsi, să mănânce foc si să se înmultească peste măsură, femeile nu scoteau cenusa din vatră si nu împrumutau foc vecinilor în zilele de Filipi. Miezul sărbătorilor de înnoire a timpului calendaristic era considerat Sântandreiul. 

2. Sântandrei Ziua de 30 noiembrie este dedicată astăzi Apostolului Andrei, cel care a predicat în primul secol după nasterea lui Iisus pe pământurile Daciei. El trebuie să se fi bucurat de mare respect, de vreme ce ziua lui de celebrare a înlocuit o importantă divinitate precrestină, personificare a lupului. Numele zeului uzurpat s-a pierdut. Prin analogie cu opozitia lui calendaristică, divinitatea Cal, numită Călus, celebrat astăzi la Rusalii, divinitatea Lup poartă, în zilele lui de celebrare, nume tabu: Gădină sau Gădinet. Noaptea de Sântandrei (29/30 noiembrie) si ciclul de înnoire a timpului, care se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpenesti si cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice, păstrează numeroase urme precrestine. Până la începutul secolului al XX-lea se organizau în Colinele Tutovei, în noaptea de Sântandrei, petreceri de pomină ale tinerilor, asemănătoare cu Revelionul. Pentru a fi feriti de actiunea malefică a moroilor si strigoilor, tinerii camuflau si ungeau cu mujdei de usturoi ferestrele si usile casei unde se desfăsura petrecerea, înainte de lăsatul serii. De altfel, petrecerea se numea, local, Noaptea Strigoilor, timp nefast, când strigoii vii (oamenii care se nasc cu căită, cu coadă, o vertebră în plus, din legături incestuoase etc) îsi părăsesc trupurile fără stirea lor, iar strigoii morti ies din sicrie, morminte si cimitire pentru a provoca suferinte oamenilor: pocesc si sug sângele celor vii, leagă sau iau puterea bărbatilor, strică taurii, răspândesc molimele, fură sporul vitelor, se joacă cu lupii si ursii etc. Strigoii vii, după ce părăseau corpul si casa iesind pe horn, se rostogoleau de trei ori si luau chip de o vietate, în special lup sau câine, încălecau pe melită, butoi, coadă de mătură si alergau să se întâlnească în locuri tainice, stiute numai de ei (răscruci de drumuri, movile, păduri neumblate, între hotare). Acolo redevin oameni si încep să se lupte cu limbile de la melite, cu coasele si secerele, cu ciomegele si îmblăciile până iese un singur învingător. Acesta va fi conducătorul lor pentru un an de zile. Îsi vindecă pe loc rănile si pleacă împăcati, înainte de miezul noptii, pe la lăcasele lor. În acest timp, petrecerea tinerilor în vatra satului, numită si Păzitul Usturoiului era în toi. Fetele aduceau câte trei căpătâni de usturoi, le puneau laolaltă într-o covată pentru a fi păzite de o bătrână la lumina lumânării. 

Complet izolati de lumea din afară, stăpânită de fortele malefice, tinerii se distrau, cântau, jucau, beau, adesea peste măsură, mâncau, glumeau, ca la un adevărat revelion. Amintim că această izbucnire de bucurie se desfăsura în chiar postul Nasterii Domnului (Postu1 Crăciunului). O băutură rituală nelipsită de la acest ospat preistoric era Covasa obtinută din făină de grâu amestecată cu făină de mei, în vremurile din urmă cu mălai de porumb, amestecate cu apă si preparată prin fierbere si fermentatie. Această băutură sacră, cu gust, dulce-acrisor, se punea în ulcele de pământ si se împărtea în zilele dedicate lupilor (Filipi, Ovidenia, Sântandrei) pentru a feri oamenii si vitele de actiunea malefică a strigoilor. Dimineata, pe lumina zilei, tinerii ieseau în curtea casei unde covata cu usturoi era jucată în mijlocul horei de un flăcău. Se împărtea usturoiul si, în mare veselie, se întorceau pe la casele lor.Începea un nou an. Usturoiul privegheat se păstra ca ceva sfânt, la icoană, si se folosea peste an ca leac pentru prinderea farmecelor si descântecelor etc. Ca la orice început de an, abundau practicile magice de aflare a ursitei, adică a viitorului sot. Fata de măritat prepară o “Turtucă de Andrei”, turtită subtire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei, si o mănâncă înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apa ca să-i potolească setea urma să o ceară de nevastă în cursul anului. Alte fete, după ce soseau acasă de la PăzituI Usturoiului, semănau câte un cătel de usturoi, pivegheat, într-un cocolos de aluat. După modul cum încoltea si crestea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era însă favorabil si pentru observatii meteorologice si astronomice. 

Unii bătrâni, nestiutori de carte, dar “cititori” în stele, observau cerul în noaptea de Ovidenie sau de Sântandrei si noroceau anul, prevestind dacă va fi bogat sau sărac, ploios sau secetos, dacă va fi pace sau război etc. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat si astăzi. O practică extrem de interesantă, atestată în noaptea de Ovidenie, este arderea si vegherea unei lumânări lungi, făcută colac. Mărimea lumânării reprezintă, precum firele colorate ale Mărtisorului, măsura simbolică a anului calendaristic. O astfel de lumânare poate fi întâlnită astăzi în numeroase sate românesti la moartea omului. Ea este numită Măsura Mortului, Priveghetoare, Statul Mortului etc., si se confectionează din ceară de albine pe o ată de lungimea mortului si încolăcită invers acelor de ceasornic. Lumânarea este aprinsă si arde în anumite momente ale ceremonialului funerar si, apoi, putin câte putin, timp de 40 de zile cât se crede că mai zăboveste sufletul în lumea de aici. Arderea lumânărilor încolăcite în Noaptea Strigoilor sau la PăzituI Usturoiului si la moartea omului are aceeasi semnificatie: renasterea simbolică, printr-un rit funerar de incinerare a zeului mort. 

Amintim, în acest context, că la cei vechi, moartea si renasterea divinitătii adorate, si deci a timpului, anul cu care aceasta se confunda, era substituită de un sacrificiu sacru (pom, animal, pasăre, om si chiar a unui obiect însufletit simbolic). Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii crestine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic, este obiceiul atestat la românii din Transnistria, numit Bocetul Andreiului. Fetele, după confectionarea unei păpusi din cârpe, numită Andreiu, substitut al anului vechi, o asezau pe lavită (pat) ca pe un mort si o jeleau. Lipseste marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an. Este posibil ca una din traditiile care a migrat din toamnă, de la Anul Nou dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstitiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcu1ui. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, gădinet, în special la Filipi când începe pregătirea pentru împerechere, este purtat si de porcul tânăr, numit popular si godin, godinet. 

La sfârsitul lunii noiembrie si începutul lunii decembrie apar în calendarul popular, alături de Sântandrei, si alte divinităti ajunse la vârsta senectutii, a mortii si renasterii simbolice a timpu1ui. Cel mai cunoscut este Sânnicoară (6 decembrie), mare divinitate populară care face parte din generatia sfintilor-mosi, motiv pentru care este numit, mai a1es în sudul României, Mos Nicolae. Desi în hagiografia crestină Sfântul Nicolae, personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anu 1342), apărător al dreptei credinte în Iisus, are, în cultura populară, atributii străine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpada care cade la începutul iernii, păzeste Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină si căldură, este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii si fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor si salvează de la înec corăbierii, apără soldatii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor. În noptile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă pe Mos Nicolae stând la Masa împărătească, în dreapta lui Dumnezeu. 

Într-o traditie relativ recentă, Mos Nicolae împarte, asemănător lui Mos Crăciun, daruri celor mici. Mai veche este însă traditia pedepsirii copii1or neascultători cu nuielusa lăsată în încăltările lor în noaptea de 5/6 decembrie. Ca sfânt, Mos Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele, decât cu recompensele. El pedepsea, conform traditiei crestine, pe cei care se abăteau de la dreapta credintă, lovindu-i cu nuiaua peste mâini. În această perioadă celebrată în vechime ca An Nou apare si o sfântă la vârsta senectutii, Varvara (4 decembrie). Sfânta Mare Mucenită Varvara din calendarul ortodox a devenit în calendarul popular o “sfântă” cu chip de femeie bătrână, patroană a bubatului (variolei) si a altor boli ale copilăriei care se manifestă în eruptii ale pielii. 

3.Sânpetrul de Iarnă În noaptea de 15/16 ianuarie lupii s-ar strânge la urlători (loc de trecere al lupilor), unde încep să cânte urlând, invocând divinitatea lor, Sânpetru de iarnă, să vină pentru a le împărti tainul (prada) pentru noul an. Acesta poposeste pe un cal alb si împarte fiecărui lup prada: un miel, o oaie, o căprioară, un om etc. Nimic din ceea ce le-a promis stăpânul lor, nu scapă de coltul lupului. În calendarul popular apar si alte divinităti ale lupului, precum Lucinul (18 octombrie), care nu fac parte din scenariul de înnoire a timpului la Anul Nou dacic. 

Lupul, în obiceiurile familiale 1. Mesager al mortii Moartea ca zeită, nu ca fenomen biologic, nu vine neanuntată. Lupul, în satele montane din judetul Vrancea (Câmpuri, Nereju), câinele în celelalte zone ale României, sunt mesageri (prevestitori) obisnuiti ai mortii. De altfel, lupul si câinele îsi schimbă frecvent rolurile în cultura populară. Un exemplu este chiar obiceiul Tărbacul cânilor, amintit mai sus. Solii prevestitori ai mortii sunt animale domestice (cainele) si sălbatice (lupul, ursul) si păsările de pradă (cucuveaua, bufnita) si de curte (găina). Ele transmit mesajul funest prin cântec: câinele si lupul urlă, găina cântă cocoseste, cucuveaua, si bufnita cântă. Surprinzătoare analogii între mesagerii zeului mortii Yama din panteonul indian (cucuvea dintre păsări si câinele dintre animale) si zeitei mortii din panteonul românesc! 

În legendele si credintele populare urletul lupilor sunt rugăciuni adresate Sânpetrului de iarnă, Filipului cel Mare si Sântandreiului, asa cum omul credincios înaltă, la rândul său, cântări divinitătii adorate. În biserică, templu, sinagogă si moschee adevăratii credinciosi înaltă rugări cântate divinitătii adorate. 

În acest sens, ni se par inspirate versurile unui cântec oltenesc: Rămăsei cu cântecul/Ca lupul cu urletul!. 

2. Călăuză a sufletului În cântecele funerare de Zori, lupul e călăuză a sufletului omului pe drumurile încâlcite care separă lumea de aici de lumea de dincolo. De aceea, mortul e “sfătuit” la înmormântare să se lege prieten cu lupul. 

3. Protector al sufletului omului. Ca oricare altă mare divinitate, lupul îsi pedepseste sau îsi ajută credinciosii: sfâsie dracii, sperie sau alungă bolile copiilor etc. În Platforma Luncani, în imediata apropiere a cetătilor dacice din Muntii Orăstiei, primul alăptat al copilului se făcea printr-un aparat în formă de cerc, confectionat dintr-o falcă si piele de lup, numită gură de lup. Pe arii relativ extinse, copiii grav bolnavi erau botezati Lupu după un alt ritual decât cel crestin. Era un botez simplificat în care nu se spuneau rugăciunile obisnuite de alungare a Satanei: introducerea copilului de trei ori pe gura iei moasei si scoaterea acestuia pe la poale; înhumarea terapeutică a copilului (introducerea pe o gaură săpată în pământ si scoaterea printr-un mic canal, pe altă gaură) si altele. Indiferent de solutia adoptată, principiul “terapeutic” este acelasi: moartea simbolică a copilului bolnav prin iesirea sufletului pe o gură a adăpostului si renasterea copilului sănătos, prin intrarea lui pe altă gură. Cu acest prilej se abandona numele mortului si se acorda, după alt ritual decât botezul crestin, un nume de fiară (Lupul, Ursul) de care să se sperie boala si moartea. Frecventa în antroponomastica românească a numelor de Lupu, Ursu si derivatele lor, confirmă marea extensiune care a avut-o această practică magică în obiceiurile românesti de la nastere.

Lupul Alb

Sunt ivar catre celalalt taram
Cu trupul meu va voi deschide calea
In urma voastra eu o sa raman
O seara-albastra dintr-o blanda vale

Cu mana-ntinsa am cersit la porti
Un strop curat din sfanta nemurire
Eu, cel hulit si cel urat de toti
Am inflorit a voastra regasire

R: Ma veti simti alaturea de voi
Un strop de timp invesmantat de soarta
Veti pomeni de vremea de apoi
De lupul alb ce v-a trecut de poarte

Veti trece peste mine ca pe drum
Cu ochii-n steaua ce-a de mine-adusa
Veti fi departe-n zarile de fum
Eu voi dormi sub tarina supusa

In viitor in seri tarzii, cuminti
Trecuti de val si mangaiati de stele
Cand pruncii-or fi deja batrani parinti
Si-or bea razand, la munti, visele mele..

* Părintele Ghelasie de la Frasinei care a   circulat  printre sihastrii din Muntii Carpati,  spunea ca ultimul preot al cultului zamolxian l-a cunoscut pe Mantuitor si apoi pe Apostolul Andrei. Intr-o carte dedicata ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din Rameti, in Muntii Apuseni, invoca o “taina” pastrata in ciuda piedicilor si scrie despre “memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, amintiri despre continuitatea “duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”. Taina despre trecerea dacilor la crestinism a fost pastrata si transmisa de la un pustnic la altul. *

Sursa: https://sfinxredivivus.wordpress.com/

CUCUTENI - Comori ale trecutului romanesc

Maiastra 

Noua centimetri. Un pic mai mare decat un deget. O bucatica de lut ars ce emana toata gratia si frumusetea unei zeite venerate in urma cu peste 6000 de ani, in timpul civilizatiei Cucuteni. I se spune Maiastra. Are o forma prelunga, ca si cum un vis, un fuior de fum s-a materializat si a devenit concret. Picioarele sunt lipite si cresc in sus, spre soldurile perfect rotunjite. Apoi talia se subtiaza cu o gratie desavarsita, pentru a se implini din nou, in dreptul sanilor abia conturati. Mainile sunt doar sugerate, dar in asa fel, incat par aripi, sunt deschise si domina aerul din fata lor. Gatul e lung, gratios. Capul este cat o margica. Desi primitiv modelat, pe un spatiu atat de mic, 

Maiastra are o mimica, te priveste si iti spune ceva. Nasul e doar o ciupitura in lut. De o parte si de alta a lui te privesc doua randuri de ochi, patru gaurele cat varful acului: zeita vede mai mult decat putem vedea noi. Intregul corp este imbracat spectaculos, prin incizii facute in lutul inca moale. Linii oblice se fac si se desfac parca sub ochii tai, devenind triunghiuri, romburi, micro-labirinturi ce se termina in spirale minuscule, fascinante. Doua cerculete reprezinta sexul si ombilicul. Fiecare parte a corpului devine un mister, o enigma de descifrat, un desen in sine, la care nu poti decat sa meditezi. La gat, cateva linii rotunjite si cateva puncte reprezinta un medalion pe care il poarta zeita. Totul este atat de bine stilizat si atat de bine redus la esenta, incat liniile si punctele simple, primitive, dau impreuna o aura stralucitoare acestei intruchipari ce face dintr-o bucata de lut nu doar o opera fascinanta prin simplitatea ei, dar iti spune in acelasi timp o poveste. Povestea unei civilizatii disparute in mod straniu in urma cu mii de ani: Cucuteni.

Soborul zeitelor

In muzeul Cucuteni de la Piatra Neamt sunt sute de astfel de obiecte. Fiecare dintre ele este misterios, te cheama sa ii dezlegi enigma. Te hipnotizeaza desenele simple, dar atat de complexe.

Soborul zeitelor

 

Din ele emana parca un cantec al formelor, un cantec ca de sirena, ce te tine vrajit. Spirale rotunde, ametitoare, sau patratoase, cu linii frante, toate ca un labirint nesfarsit, intocmai ca niste drumuri secrete ce te conduc prin poveste, prin viata, prin necunoscutul trecutului. Unele zeite sunt grupate cate 20 sau cate 40. Altele au inclusiv jilturi imparatesti, chiar daca sunt facute din doar cativa centimetri de lut. Majoritatea sunt zeitati feminine, cu coapse voluptoase, cu pantece in care ascund cateva margelute, semn al fertilitatii.

Celebrele vase de Cucuteni. Ai zice niste vase obisnuite din lut. Insa privite cu atentie, fiecare dintre ele reprezinta o splendoare si-un unicat, emana o vibratie, spune ceva direct inimii, fara sa fie nevoie de cuvinte. Din timpul civilizatiei Cucuteni nu a ajuns la noi nimic scris. Se presupune ca nu exista scriere pe atunci. Dar ce scriere poate transmite emotii, mai profund decat impletirea asta de alb si rosu si negru, in spirale nesfarsite, in dansurile cand vesele, cand unduioase, ale liniilor pictate, inainte de a le face nemuritoare prin foc?
Nu poti decat sa contempli Soborul Zeitelor. Sa le privesti cum stau asa, asezate in cerc, pe jilturile lor din lut, cu acele capete ciudate, prelungi, si sa te intrebi la ce mediteaza? Sa intri in meditatia lor si sa incepi sa iti pui intrebari, sa cauti raspunsuri sau sa incerci sa intri in vibratia lor tacuta. Fesele lor sunt mari, rotunde, voluptoase, cad greu pe pamant si sunt legatura lor cu lumea reala. Dar capetele lor sunt alungite in sus, acolo unde merg gandurile si intrebarile lor, catre cer.

Cine ar putea sa interpreteze ochii, serpii, frunzele si liniile ce se impletesc pe toate aceste vase ciudate? Vase cu picior, regale sau binoculare, cu doua cupe ca si cum ar fi facute pentru o fiinta fantastica, cu doua randuri de buze, toate acoperite de desene stranii, incifrate. Se spune ca tibetanii isi desenau cantecele in astfel de desene geometrice, si fiecare cantec vorbea despre ceva anume, despre facerea lumii sau moarte sau nastere sau stele. Era de ajuns sa priveasca un desen si incepeau sa il cante si stiau sa iti spuna povestea. Poate asta se afla desenat si pe vasele de Cucuteni: povesti primordiale, pe care noi le-am pierdut.

Cea mai mare colectie de arta neolitica din Europa

Suntem daci sau romani? Este o intrebare la care multe generatii se vor mai gandi. Cel mai potrivit raspuns insa ar fi... "suntem cucutenieni"! Ei, maestrii lutului, sunt stramosii nostri dintai pe aceste teritorii. Nu putem sti cu exactitate forta lor, insa o putem banui, privind arta atat de subtila si spiritualitatea lor fascinanta ce a ajuns pana la noi, desi este doar un ecou indepartat.

Statueta de la Traian -Dealul Viei

 

Au rezistat intre Nipru si Olt, peste 1500 de ani, netulburati. Nu sunt semne ca ar fi fost mari razboinici, ceea ce inseamna ca au dominat prin intelepciunea si cultura lor. In urma cu mii de ani, cand oamenii nu stiau decat sa exploateze pamantul pana la epuizare si apoi sa mearga in alta parte, cucutenienii au fost primii care au devenit sedentari, care s-au asezat aici si, care si-au ales aceste pamanturi drept "casa", un concept nou si ciudat pe-atunci. Asa s-a nascut "glia" aceasta. Inceputurile acestor locuri si descendenta din acei oameni valoreaza munti de aur, pentru ca inseamna ceva de nepretuit: identitate. "Die alte Europa" o numesc germanii, in timp ce francezii, englezii si toti cercetatorii europeni vin sa studieze aceste vestigii de exceptie, uimiti de existenta lor, intr-o tara pe care ei o stiau a hotilor si-a culegatorilor de capsuni.

Si au si de ce sa fie uimiti. Cu o discretie si o tenacitate impresionante, muzeografii de la Piatra Neamt au strans in zeci de ani o comoara fabuloasa: cea mai mare colectie de arta neolitica din Europa! Principala noastra radacina si unul dintre actele de nastere cele mai importante ale Europei se afla in Romania. O veste buna, pe maini sigure si intelepte. Au garnisit cu ea doua cladiri superbe din centrul orasului Piatra Neamt, si din cand in cand, deschid usa cercetatorilor straini, lasandu-i sa vada, sa studieze, sa se minuneze. Desi lista lor de asteptare este lunga, scenariul pare sa fie mereu acelasi: la inceput vin neincrezatori, apoi sunt uimiti si zapaciti de o asemenea comoara, ca in cele din urma sa isi doreasca sa afle mai multe. Expozitiile romanesti de arta cucuteniana au facut deja inconjurul Europei si peste tot au fost primite cu fascinatie. In Elvetia, guvernul a dat o directiva si a anuntat transport gratuit pentru toti cei ce vor sa vina, de oriunde din Tara Cantoanelor, sa vada expozitia. Timp de cateva saptamani, peste o mie de vizitatori au venit zilnic sa priveasca, macar o data, maretia cucutenienilor.
Timp de peste 70 de ani, muzeografii de la Piatra Neamt, indiferent de regimul politic, in afara reflectoarelor si departe de ragetele patriotice, au adunat ciob cu ciob ceea ce este, probabil, cel mai pretios tezaur romanesc, radacina unei culturi formidabile, din care ne tragem. Au fost intotdeauna o mana de oameni. In Ucraina, pentru vestigiile cucuteniene a fost desemnata o echipa de arheologi cat are Romania pentru intreaga tara. Salariile au fost mereu modeste si fondurile insuficiente. Motorul acestor oameni a fost pasiunea si credinta in importanta descoperirilor si cercetarilor pe care le fac. Pare banal. Pentru ei a fost o lupta.

Maestrii focului

Muzeul de Arta Cucuteni este amenajat in cea mai frumoasa cladire din Piatra Neamt: un fost conac boieresc, aflat in cea mai frumoasa parte a orasului. Ma primeste cu blandete si amabilitate o doamna cu aerul bunicii perfecte: coc argintiu impecabil, un suras blajin si o vorba "dulse", "moldoveneasca". Dupa ce isi aranjeaza pe umeri salul elegant, trage aer in piept si, cu un gest maiestuos, imi deschide usa catre prima camera cu obiecte cucuteniene.

Un pasionat: Constantin Preoteasa

 

Intr-adevar, trebuie sa tragi aer in piept inainte de a vedea asa ceva! Sunt in fata unei sali in care vase uimitoare par ca plutesc in vitrinele lor de sticla. Si nu sunt doar reflectoarele muzeului care le invaluie in aura asta. Ele insele degaja o forta si o frumusete nepamanteana. Fiecare vas pare ca sta pe o lumina galbuie sau rosiatica. Nu e o expozitie pe care sa o vezi pe fuga: fiecare obiect, fie ca e un mic animal din lut sau o zeita sau un vas, iti solicita atentia, simturile, te cheama in dialog cu el si te prinde in vibratia lui. Vazusem o parte din obiecte, le stiam din fotografii, dar sa te afli in fata lor este cu totul altceva.

O voce puternica rasuna de undeva din sala si tresar: "Ceea ce vedeti aici este ultima mare civilizatie a Europei! Si nu este o speculatie ceea ce va spun: este concluzia a zeci de cercetatori, este un fapt atestat stiintific, nu o banuiala! Este cea mai stralucita cultura a Europei preistorice! Apogeul dezvoltarii materiale si spirituale a Europei in urma cu 6000 de ani!"
Un tanar in blugi si camasa se apropie de mine. Intre barbuta neagra si parul zulufit, ochii lui iti atrag imediat atentia.

Altar de la Ghelaiesti

 

El este Constantin Preoteasa, muzeograful principal, si in privirea lui vezi mandria de a avea in grija un asemenea tezaur. In materie de Cucuteni, este o enciclopedie ambulanta. Imi vorbeste tare, pasionat, in timp ce ne plimbam printre obiectele fascinante:
"Cucuteni este cea mai importanta civilizatie preistorica europeana si cea mai spectaculoasa. Asezarile descoperite in Romania sunt cele mai numeroase, cele mai spectaculoase si cele mai bine conservate. Avem cantitate si calitate. Cucutenienii aveau teritorii foarte mari - peste 300 de mii de kilometri patrati: sud-estul Transilvaniei, nord-estul Munteniei, Moldova si Basarabia, plus Ucraina. Practic intre Olt si Nipru. Civilizatia lor a durat intre 5000 si 3500 i.e.n. Peste 1500 de ani, timp in care au avut o foarte buna ierarhizare sociala si o foarte buna adaptare la mediu. Nu erau niste salbatici, asa cum ne-am imagina. Erau intelepti si bine organizati. Centrul culturii era in sub-Carpati, in Moldova, si cea mai importanta asezare este cea de la Poduri, in Bacau si cea de la Moinesti. Prima asezare a fost descoperita de-un scriitor: Gheorghe Asachi, care credea ca a dat peste antica Petrodava. De fapt era cultura Valeni...

Ca sa va dati seama ce detinem, va spun ca in localitatea Poduri este un santier de importanta nationala. Sunt 30 de ani de la descoperirea ruinelor si avem acolo peste 3000 de asezari cucuteniene! Este cea mai mare densitate cunoscuta a preistoriei!
Muzeul de aici este unicat pentru Romania. Muzeul din Piatra Neamteste cea mai importanta institutie de cercetare preistorica din Romania. Vin cercetatori straini. Ii lasam sa vada, dar din tara nu iese nimic, nici un ciob. 70 % din tot ce inseamna Cucuteni se afla in Romania. In Vest sunt multe cercetari si sunt bogati mai ales in perioada paleolitic - pesteri, arta rupestra. Dar pentru neolitic, miezul civilizatiei europene este in Romania.

Muzeul de Istorie si Arheologie din Piatra Neamt

 

Sfarsitul civilizatiei cucuteni este misterios deocamdata. Au venit, poate din Est, alte civilizatii mai bine adaptate la stepa. Poate conditiile de mediu s-au schimbat. Intre Bug si Nipru erau asezari gigant, ca cea de la Talianki, pe 400 de hectare, cu peste 2000 de locuinte si sute de anexe unde se banuieste o populatie de peste 20 000 de locuitori. Cucutenii au ramas mult timp ca o enclava si nu au putut fi cuceriti. Transformarea s-a facut in timp si a fost mai degraba o adaptare. Esticii s-au impus probabil ca religie si putere economica, dar influentele au fost reciproce prin schimburi comerciale si troc. Specific Cucuteniului este vasul binoclu. Vasele cu colonete, Coroana sau Hora de la Frumusica. 

Majoritatea obiectelor sunt piese de cult facute de mesteri, nu sunt vase practice.
Ceea ce se stie sigur pana acum este ca isi distrugeau asezarile prin incendiere si isi incinerau mortii. Asta demonstreaza, in primul rand, importanta focului pentru ei. Cucutenienii erau maestrii ai focului. Vasele pe care le vedem aici nu ar fi rezistat daca ei nu aveau un mestesug al focului, pentru ca vasele de lut trebuie arse intr-un anume fel.
Cunosteau foarte bine focul, stiau tainele lui. Obiectele de aici sunt atat de bine arse, incat au rezonanta. Facute in cuptor special, cu ardere, fara ca focul sa le atinga. Stiau exact unde sa plaseze obiectul in cuptor, cat sa il tina si la ce intensitate. Nimic nu era intamplator si, desi pare simplu, era foarte complex. Noi intelegem greu si putin din ceea ce faceau. Am avut din fericire restauratori foarte buni pe ceramica."

Magicianul

Cu tot aspectul sau de bunic cu barbuta alba si ochi mari, albastri, ce clipesc rar in spatele ochelarilor, deindata ce esti in fata sa, iti dai seama ca e o prezenta distinsa. Are o blandete de om puternic, care stie despre ce vorbeste. Se plimba printre obiectele stralucitoare ale Cucuteniului, cu mainile la spate.

Vasul cu colonete de la Izvoare

 

Zaboveste in fata unuia, zambeste abia perceptibil in fata altuia: ca un parinte multumit sa isi vada copiii realizati. Cum se face ca echipa ucrainienilor, de zece ori mai mare decat cea romaneasca, nu a reusit sa aiba expozitii senzationale, ca cea de aici, de la Piatra Neamt? Cum de o intreaga armata de cercetatori rusi nu au expus ceva mai frumos si mai inedit, decat ceea ce exista in colectia romaneasca? O parte a raspunsului este acest domn senin, aproape timid: el este restauratorul bijuteriilor expuse. Norocul muzeului si al vizitatorilor. Mircea Ciacaru nu este un simplu tehnician: absolvent de arte plastice la Timisoara, si-a implinit vocatia sufland viata peste obiecte vechi de mii de ani. Se spune despre mainile lui ca sunt "magice".

"Obiectele intra bucati in laborator. Vin intr-o punga de hartie cu un numar de inregistrare. E un cadavru sau e in agonie. Trebuie sa stii chimie, fizica, matematica, si peste toate astea, sa ai indemanare artistica. Un obiect trebuie sa recapete viata cand iese din mainile unui restaurator. Trebuie sa aiba aspectul de viu ca sa comunice cu privitorul. Ca sa aiba un dialog cu cel ce priveste. Sunt 30 de ani de munca cu aceste obiecte ce par fara viata. Eu le stiu de cand ajung la mine, in agonie. Cunosc la fiecare dintre aceste obiecte perioada lunga in care restauratorul l-a recuperat. In general, dureaza saptamani, luni. Este o a doua nastere a lor. Calitatea ceramicii de cucuteni este foarte buna, rezista inca mii de ani. De multe ori, cand lucrez, ma gandesc la cei ce au facut obiectul initial. Cine erau? Ce gandeau? Asa ajung sa am un fel de legatura nevazuta cu mesterul de atunci si o legatura si mai puternica cu obiectul din mainile mele.

Aspect de pe un santier de sapaturi

 

Am masurat obiectele. Ele contin dreptunghiul de aur descoperit de Arhimede. Are o anumita caracteristica: raportul dintre latura lunga si cea scurta are o anumita proportie 1,618. Si cea scurta la cea lunga este 0,1618. Toate obiectele se incadreaza in dreptunghiul de aur. Tot ce este viu se incadreaza in aceste proportii. Ei bine, si obiectele de Cucuteni se incadreaza in aceasta formula magica, descoperita mult mai tarziu. Cei ce le-au facut aveau un extraordinar simtal armoniei. Am facut studiu pe toate aceste obiecte. Nu intru in detalii tehnice, dar pot sa va spun ca nu oricine se ocupa de confectionarea lor. Vasele pe care le vedeti aici erau speciale si cel ce le folosea era un om special. Exista, cateodata, o legatura mentala intre mine si obiect. Cateodata, raspunsurile imi vin din capul meu, dar cateodata raspunsurile imi vin de la obiectul respectiv. Eu pun intrebari legate de constructie, de forma, si obiectul imi raspunde... Nu stiu cum sa explic asta, dar se intampla...

Un magician: Mircea Ciacaru

 

Inchideti ochii si imaginati-va obiectul intr-un alt loc, fara reflectoare. Veti vedea ca el si acolo emana o energie, are o aura. Pentru ca el degaja o lumina a lui. Si aici nu e nimic nepamantean: sunt doar toate detaliile lui luate la un loc - desenele, forma, curbele, picioarele vasului, toate intr-o armonie perfecta. Desenele aparent sunt simple. Au insa intelesuri profunde. Nu este usor nici de desenat. Desenul pe o suprafata circulara este o dovada de mare maiestrie a celor ce le-au facut. Sa nu uitam ca varsta lor e de 5000-6000 de ani. Oamenii erau primitivi, aparent. In muzeul de-alaturi sunt reconstituite fragmente din casele lor.

Cupa de la Frumusica

 

Aveau panza, carlige de pescuit. Nu s-a pastrat de la cucutenieni o scriere, dar obiectele astea vorbesc mai mult decat ar putea sa o faca vreodata cuvintele."
*
In Hora de la Frumusica, sase corpuri umane sunt inlantuite. Reduse la niste simple fasii de lut, dar totusi le recunosti: sase oameni stau imbratisati, danseaza. Un ganditor de doar doi centimetri, cu o figura meditativa, cu o mimica realizata doar dintr-o ciupitura in lut si doua adancituri mici: ochii. Zeite, androgini, serpi si tauri. Animale mici, aproape diforme, pe care abia le ghicesti in lutul modelat. Asta e un urs, asta este un bursuc...

Toate obiectele cucuteniene par, in imperfectiunea lor, primele incercari ale lui Dumnezeu de a zamisli vietuitoarele Pamantului. Si le-a facut perfecte.

Sursa: http://www.formula-as.ro/