Codexul românesc cuprinde mai multe texte, redactate între secolele XII-XIII, ca Jurământul tinerilor vlahi, diferite discursuri rostite în faţa ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o Cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, Imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de o notare muzicală din secolele XII-XIII, diferite texte religioase promovate de Biserica creştină românească, de rit ortodox, care sprijinea statul român şi lupta vlahilor pentru păstrarea integrităţii teritoriale a pamântului lor strămoşesc.
Descifrarea şi prezentarea de către cercetătoarea Viorica Mihai-Enăciuc a primului document, care conţine Jurământul tinerilor vlahi, adică români, cu care se deschide acest Codex, care se află în Arhiva Academiei de ştiinţă a Ungariei şi care a fost adus în ţară sub formă de microfilm color, de către autorul acestor rânduri, a produs in rândul specialiştilor o mare surpriză, întrucât conţinutul acestui Codex completează multe goluri din cunoaşterea adevăratei istorii a poporului român, dar, în acclaşi timp corectează multe afirmaţii ale unor oameni de ştiinţă români şi străini referitoare la momente semnificative din istoria poporului nostru, evidenţiindu-se astfel vechimea lui multimilenarã, continuitiatea lui neîntreruptă în spaţiul strămoşilor lui autohtoni, geto-dacii, ca şi nivelul deosebit de ridicat al culturii lui materiale şi spirituale, dovedindu-se, fără putinţă de tăgadă, că poporul român era unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei.
Comentând primele pagini descifrate ale acestui Codex, specialistul român de marcă, I.C.Chiţimia, într-o prezentare intitulată Cultură şi scris românesc în vechime, sublinia valoarea istorică deosebită a conţinutului acestui Codex, scriind printre altele:
“Se face din ce în ce mai mult dovada că, pe lângă elcmente de cultură străveche, poporul român a avut şi un scris de veche moştenire, care s-a dezvoltat progresiv până la a turna în el, cu vremea, chiar limba română, în diversele ei faze de evoluţie. Epoca noastră va rămâne, probabil, însemnată, foarte însemnată, tocmai prin această cunoaştere ştiinţifică cu mult înainte, faţă de datele cunoscute până acum, a elementelor de cultură şi a scrisului românesc...
Acest codice de 448 de pagini, copie a unui original, care se referă la evenimente foarte vechi, va deveni senzaţional la publicarea integrală. Deocamdată, primele pagini transpuse în limha română curentă, pe care le avem în faţă, referitoare la jurăimântul ostaşilor “blahi”, surprind, prin ideile de initiere şi înalta educaţie civică şi patriotică a tineretului, prin creşterea lor în realitatea vieţii pe pământ, şi prin forme retorice, ce ating timbrul poeziei, mai ales dacă se restructurează puţin topica frazei pentru urechea cititorului de azi şi se traduc pentru înţelegerea lui expresiile simbolice. Este, nici mai mult, nici mai puţin, o desprindere de obiceiuri şi practici vechi...
Dacă n-am avea literele greu de interpretat, nu la îndemâna oricui, precum şi structura străveche a scrisului de la drcapta spre stânga şi de jos în sus (la lectură), s-ar putea bănui că este vorba de o mistificare târzie. Scrisul acesta nu se putea inventa, de aceea nici nu s-a descifrat.
Nu avem de-a face însă numai cu un scris exersat foarte devreme si în forme moştenite, ci şi cu inculcarea unui mod de viaţă, dezbărat de obiceiuri străvechi, cu o altă înţelegere a virtuţilor umane. Suntem in faţa unui document monumental !“
Şi profesorul universitar dr. Anton Vraciu, de la Universitatea “Al.I.Cuza” - Iaşi, Facultatea de Filologie, apreciind munca deosebit de migăloasă a cercetătoarei Viorica Mihai-Enăciuc de descifrare a textului cu alfabet geto-dacic ca şi valoarea deosebită a conţinutului Codexului Rohonczy, publica, in revista Anale de Istorie nr.6/1983, următoarea consemnare:
“Lucrarea expune unele rezultate ale încercării de a descifra semnele scrierii şi limba Codexului Rohonczy. Pânã în prezent se cunoştea, pe de o parte, faptul că textul reprezintă un manuscris recopiat în prima jumătate a sec. al XVI-lea, pe hârtie de pergament fabricată în nordul Italiei, pe de alta, că, pe Ia sfârşitul secolului trecut, au fost sistematizate semnele, fără însă ca textul să fi putut fi citit.
Importantă este constatarea autoarei că semnele arhaice din acest Codex au analogii în scrierile silabice indo-europene din epoca bronzului, iar altele se întâlnesc în scrierile fonetice ale aceloraşi populaţii, ceea ce ar dovedi că scrierea aparţine unor populaţii indo-europene, nu cumanice. Faptul că unele semne asemănătoare sunt inserate în legende ale monedelor din secolul al XIV-lea, emise pe teritoriul Ţării Româneşti în chirilică şi latină, şi persistenţa altora în arta populară unde au pierdut valoarea fonetică, dar şi-au păstrat valoarea de comunicare, demonstrează că acest Codex a fost redactat in Valachia. Comparaţiile între miniaturile Codexului Rohonczy şi alte miniaturi din secolele XI-XII, intercalate în diferite codexuri, cat şi păstrarea unor elemente de scriere până în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, ne pot duce la concluzia că manuscrisul avut în discuţie a fost redactat în secolele XII-XIII. Relevăm şi faptul că unele valori fonetice acordate semnelor din Codexul Rohonczy au lost date în funcţie de valorile fonetice, pe care acestea le aveau - în legendele monedelor din secolul al XIV-lea, unde acestea înlocuiau anumite litere chirilice sau latine. Valorile astfel obţinute, în confruntare cu textul, au pus în evidenţă texte laice şi religioase în latina vulgară. Deci, textul a fost redactat în latina populară şi realizat cu caracterele scrierii dacice, a cărei evoluţie psote fi urmarită din epoca bronzului.
Situaţii similare se mai întâlnesc în istoria civilizaţiilor: de cxemplu, în Imperiul bizantin, în seeolul al VIII-lea e.n., un Evangheliar, redactat in limba greacă a fost scris cu litere latine.
Considerăm că publicarea primelor rezultate preliminare, precum şi a descifrării integrale a textelor, va pune în evidenţă un document extrem de important în viaţa laică şi religioasă, dintr-o perioadă pentru care nu dispunem de texte scrise. Oportunitatea tipăririi este incontestabilă”.
Aşadar, specialiştii români în materie remarcă semnificaţia istorică a descoperirii şi descifrării acestei vechi Cronici româneşti, ca fiind un “document monumental” şi “extrem de important” pentru cunoaşterea reală a istoriei multimilenare a poporului român, dintr-o sursă autohtonă.
Regretăm însă faptul că institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas nu numai pasive la descopenirea şi descifrarea acestui document istonic, scris in limba română, latină dunăreană într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor, după cum marturiseşte enciclopedistul belgian V. Bonaventura în anul 1592, dar, după orientarea ideologică ce o au, ar fi preferat ca acest chihlimbar să nu se fi descoperit şi pentru care Prezidiul Academiei Române ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică, cu caracter naţional. Dar, vremurile!
De altfel, dezinteresul neîntemeiat în nici un fel al “ştiinţificilor”, cum îi stigmatiza B.P. Haşdeu pe cei de la institutele Academiei Române, s-a manifestat şi după decembrie 1989, când în luna februarie 1990 au apărut în Editura Ştiintifică şi Enciclopedică din Bucureşti cele patru volume Documentele Unirii Transilvaniei cu România - 1918, însumând peste 4000 pagini, în care mandatele deputaţilor aleşi în circumscripţiile electorale de pe întreg cuprinsul Transilvaniei au fost însotite de facsimile, pentru a se dovedi autenticitatea lor, şi despre care primul Preşedinte al Academiei Române de după eve¬nimentele din decembrie 1989 le aprecia ca formând un excelent Corpus de Documente, de neegalat încă, alcătuit prin efortul deosebit al unui colectiv de istorici, doctori în istorie. Şi, cu toate acestea, în nici o publicaţie dc specialitate a Academiei Române n-a apărut, după informaţiile pe care le deţinem, nici măcar o simplă notă sau referire.
Sursa: http://www.certitudinea.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu