Din documentarele istorice şi lingvistice, reiese că etimologia cuvântului Crăciun porneşte de la dacicul Creacion – Creaciun. Mai mult, strămoşii noştri din primele secole ale creştinismului cinsteau Crăciunul numindu-l Sărbătoarea Creatului.
După primul sinod de la Niceea (325 d.Hr), când creştinismul a fost adoptat ca religie de stat, sărbătoarea Creatului sau Făcutului – Crăciun a fost înlocuită, în cărţile oficiale de cult, cu sărbătoarea Născutului-Iisus Hristos, potrivit versetului din Crez: «născut, iar nu făcut».
Nicolae Iorga constata, în lucrarea Istoria Românilor, că „la sărbătoarea Crăciunului se zicea şi Născutul”.
Cu toate că în cărţile de ritual, cărţi autorizate ale Bisericii Ortodoxe, apare termenul canonic Născutul sau naşterea lui Hristos, în popor s-a păstrat şi se păstrează încăprimul nume al sărbătorii – Crăciun (Creatul).
Geto-dacii îl celebrau pe Crăciun, nume păstrat până astăzi cu prefixul de Moş, ceea ce arată ca el vine din bătrâni, din trecutul îndepărtat. Prin urmare, Moş Crăciun este o veche creaţie folclorică dacică, românească.
Mai mult, Moş Crăciun este descoperit ca un personaj mitologic, eminamente dacic. În colinde, el stă la masă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfântul Ioan Botezătorul şi cu toţi sfinţii. Locuinţa lui este în cer. De acolo vine încărcat de daruri şi le împarte copiilor cuminţi.
Dăinuirea Crăciunului, dovadă a continuităţii dacilor în propria ţară
Biserica Românească nu a aprobat termenul Crăciun, dar nici nu l-a condamnat, astfel că el a supravieţuit aproape două milenii în graiul poporului, pentru a desemna una dintre cele mai frumoase sărbători creştine.
Astfel, Crăciun este numele popular al Logosului divin, al Cuvântului lui Dumnezeu, plămădit în concepţia mitologică a sec. II şi III, cimentat în daco-română în sec. IV şi păstrat până azi în limba română.
Pe bună dreptate, această stare de fapt poate fi considerată o dovadă a continuităţii şi vieţuirii neîntrerupte a poporului român în hotarele dacice.
Unii lingvişti consideră cuvântul „Crăciun”, în limba română, provenind din limba tracă, de la expresia „bela-gines”, care înseamnă „naştere curată” sau „eveniment miraculos”. Adrian Bucurescu în „Dacia secretă” spune că, la daci, Crăciunul mai era cunoscut şi sub denumirea de „Ziua Fiilor Cerului”, adică ziua celor numiţi „cher-sones”.
De asemenea, pornind de la ritualul focurilor şi al rostogolirii buturugilor aprinse, de pe munţi, dacii precreştini numeau această sărbătoare şi Ziua Timpului Nou sau Crăciun, cuvânt care provine din cuvântul trac „kercun” – „buturuga care arde”.
Cum sărbătoreau dacii Crăciunul?
Documentele străvechi păstrate în folclorul naţional îl arată pe Crăciun legat de cultul focului, dar şi al bradului, copac sacru. Cercetătorii au reconstituit modul de celebrare a unei sarbatori geto-dacice consacrată solstiţiului de iarnă, care dura 12 nopţi, până în ziua Bobotezei creştine.
În sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii într-o vatră a unei buturugi, simbolizând anul vechi. La miezul noptii de 23 spre 24 decembrie, sacerdoţii aruncau crăci de brad peste jarul buturugii, care se aprindeau imediat, arzând cu vâlvătăi.
Potrivit altor surse, dacii urcau pe munte sau pe un deal mai înalt cu torţe în mâini, apoi rostogoleau de acolo buturugi-aprinse (simbolistica cercului – a Soarelui care se reînnoieşte). Etnologii au găsit până în ziua de azi, în anumite sate, obiceiul de a rostogoli de pe un deal roţi de foc, având aceeaşi semnificaţie ca la înaintaşii noştri.
Astfel era marcat momentul sacru al începerii Anului Nou, când ziua care se micşorase treptat din toamnă, începea să crească, în dauna nopţii. Înteţirea focului în vatra sanctuarului era un gest sacru al ajutorării Soarelui de a începe să dea mai multă lumină şi căldură.
De la „Naşterea Soarelui”, la Naşterea lui Iisus – „Soarele dreptăţii”
Trecerea de la ritualurile închinate reînnoirii Soarelui la sărbătorile creştine nu s-a făcut brusc şi unitar, întrucât vechile deprinderi erau încă vii în amintirea dacilor din primele secole ale erei noastre. Cu toate acestea, lumina învăţăturii şi mesajului hristic i-a îndemnat pe aceştia să-l numească pe Iisus „Soarele dreptătii”.
Mai mult, până în zilele noastre în cărţile creştine se vorbeşte despre un nou Soare care a apărut „în persoana lui Hristos”, iar El este, de asemenea, identificat cu astrul luminii în rugăciunea care se rosteşte de sărbătoarea de Crăciun la miezul nopţii.
Sintetizând toate numele sub care a fost serbat Crăciunul, de-a lungul secolelor, pe tărâmul dacilor, putem să dăm de pe acum drumul bucuriei la Sărbătoarea Creatorului Crăciunului, Sărbătoarea Născutului-Iisus, a Naşterii Curate, a Înnoirii Luminii, a Naşterii Fiului Cerului, Darul lui Dumnezeu pentru noi!
Şi ce dar minunat este Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos!
Sursa: http://www.financiarul.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu