Crăciunul - sărbătoare pe care o moştenim de la daci -

Din documentarele istorice şi lingvistice, reiese că etimologia cuvântului Crăciun porneşte de la dacicul Creacion – Creaciun. Mai mult, strămoşii noştri din primele secole ale creştinismului cinsteau Crăciunul numindu-l Sărbătoarea Creatului.

După primul sinod de la Niceea (325 d.Hr), când creştinismul a fost adoptat ca religie de stat, sărbătoarea Creatului sau Făcutului – Crăciun a fost înlocuită, în cărţile oficiale de cult, cu sărbătoarea Născutului-Iisus Hristos, potrivit versetului din Crez: «născut, iar nu făcut».

Nicolae Iorga constata, în lucrarea Istoria Românilor, că „la sărbătoarea Crăciunului se zicea şi Născutul”.

Cu toate că în cărţile de ritual, cărţi autorizate ale Bisericii Ortodoxe, apare termenul canonic Născutul sau naşterea lui Hristos, în popor s-a păstrat şi se păstrează încăprimul nume al sărbătorii – Crăciun (Creatul).

Geto-dacii îl celebrau pe Crăciun, nume păstrat până astăzi cu prefixul de Moş, ceea ce arată ca el vine din bătrâni, din trecutul îndepărtat. Prin urmare, Moş Crăciun este o veche creaţie folclorică dacică, românească.

Mai mult, Moş Crăciun este descoperit ca un personaj mitologic, eminamente dacic. În colinde, el stă la masă cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Sfântul Ioan Botezătorul şi cu toţi sfinţii. Locuinţa lui este în cer. De acolo vine încărcat de daruri şi le împarte copiilor cuminţi.

Dăinuirea Crăciunului, dovadă a continuităţii dacilor în propria ţară

Biserica Românească nu a aprobat termenul Crăciun, dar nici nu l-a condamnat, astfel că el a supravieţuit aproape două milenii în graiul poporului, pentru a desemna una dintre cele mai frumoase sărbători creştine.

Astfel, Crăciun este numele popular al Logosului divin, al Cuvântului lui Dumnezeu, plămădit în concepţia mitologică a sec. II şi III, cimentat în daco-română în sec. IV şi păstrat până azi în limba română.

Pe bună dreptate, această stare de fapt poate fi considerată o dovadă a continuităţii şi vieţuirii neîntrerupte a poporului român în hotarele dacice.

Unii lingvişti consideră cuvântul „Crăciun”, în limba română, provenind din limba tracă, de la expresia „bela-gines”, care înseamnă „naştere curată” sau „eveniment miraculos”. Adrian Bucurescu în „Dacia secretă” spune că, la daci, Crăciunul mai era cunoscut şi sub denumirea de „Ziua Fiilor Cerului”, adică ziua celor numiţi „cher-sones”.

De asemenea, pornind de la ritualul focurilor şi al rostogolirii buturugilor aprinse, de pe munţi, dacii precreştini numeau această sărbătoare şi Ziua Timpului Nou sau Crăciun, cuvânt care provine din cuvântul trac „kercun” – „buturuga care arde”.

Cum sărbătoreau dacii Crăciunul?

Documentele străvechi păstrate în folclorul naţional îl arată pe Crăciun legat de cultul focului, dar şi al bradului, copac sacru. Cercetătorii au reconstituit modul de celebrare a unei sarbatori geto-dacice consacrată solstiţiului de iarnă, care dura 12 nopţi, până în ziua Bobotezei creştine.

În sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii într-o vatră a unei buturugi, simbolizând anul vechi. La miezul noptii de 23 spre 24 decembrie, sacerdoţii aruncau crăci de brad peste jarul buturugii, care se aprindeau imediat, arzând cu vâlvătăi.

Potrivit altor surse, dacii urcau pe munte sau pe un deal mai înalt cu torţe în mâini, apoi rostogoleau de acolo buturugi-aprinse (simbolistica cercului – a Soarelui care se reînnoieşte). Etnologii au găsit până în ziua de azi, în anumite sate, obiceiul de a rostogoli de pe un deal roţi de foc, având aceeaşi semnificaţie ca la înaintaşii noştri.

Astfel era marcat momentul sacru al începerii Anului Nou, când ziua care se micşorase treptat din toamnă, începea să crească, în dauna nopţii. Înteţirea focului în vatra sanctuarului era un gest sacru al ajutorării Soarelui de a începe să dea mai multă lumină şi căldură.

De la „Naşterea Soarelui”, la Naşterea lui Iisus – „Soarele dreptăţii”

Trecerea de la ritualurile închinate reînnoirii Soarelui la sărbătorile creştine nu s-a făcut brusc şi unitar, întrucât vechile deprinderi erau încă vii în amintirea dacilor din primele secole ale erei noastre. Cu toate acestea, lumina învăţăturii şi mesajului hristic i-a îndemnat pe aceştia să-l numească pe Iisus „Soarele dreptătii”.

Mai mult, până în zilele noastre în cărţile creştine se vorbeşte despre un nou Soare care a apărut „în persoana lui Hristos”, iar El este, de asemenea, identificat cu astrul luminii în rugăciunea care se rosteşte de sărbătoarea de Crăciun la miezul nopţii.

Sintetizând toate numele sub care a fost serbat Crăciunul, de-a lungul secolelor, pe tărâmul dacilor, putem să dăm de pe acum drumul bucuriei la Sărbătoarea Creatorului Crăciunului, Sărbătoarea Născutului-Iisus, a Naşterii Curate, a Înnoirii Luminii, a Naşterii Fiului Cerului, Darul lui Dumnezeu pentru noi!

Şi ce dar minunat este Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos!

Sursa: http://www.financiarul.ro/

Solstițiul de iarnă

Solstițiul de iarnă, sau cea mai scurtă zi și cea mai lungă noapte din an, are loc anul acesta în 22 decembrie 2014, la ora 1:03, conform observatorului astronomic ʺAmiral Vasile Urseanuʺ din București, când practic începe iarna astronomică. La data solstițiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27' la sud de punctul cardinal est și apune tot cu același unghi spre sud față de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el "urcă" - ținând cont de latitudinea medie a țării noastre, de 45° - la numai 21° față de orizont. În consecință, la această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore și 50 minute, iar durata nopții are valoarea maximă, de 15 ore și 10 minute (pentru București). Evident, în emisfera sudică a Pământului fenomenul are loc invers, momentul respectiv marcând începutul verii astronomice. De la această dată durata nopților va scadea, iar ziua va crește continuu până la solstițiul de vară.

Solstiţiul de iarnă a fost de-a lungul istoriei prilej pentru numeroase sărbători, festivaluri păgâne şi serbări religioase. Cea mai frecventă interpretare pe care solstiţiul de iarnă a primit-o a fost aceea că este momentul în care se deschid deopotrivă cerurile și străfundurile, iar puterile bune și cele rele se confruntă într-o bătălie epică. Soarele, care până la această dată, își pierde puterile și îmbătrânește în lupta cu noaptea, va câștiga bătălia cu forțele întunericului și va renaște. Tradițiile și obiceiurile păgâne legate de sacrificii, multe dintre ele împletindu-se dea lungul timpului cu serbările religioase, vin de la începuturile vremurilor când oamenii se închinau Luminii, Soarelui, căruia îi aduceau ofrande și jertfe pentru a câștiga bătălia cu forțele întunericului. Se crede că și Ignatul, obiceiul sacrificării porcilor, e legat prin firele timpului de aceste festivaluri precreștine, când sângele sacrificiului avea rolul de a întrema Soarele vlăguit și stors de putere.

Urmează sărbătoarea Ajunului, pe 24 decembrie, patronată de Moș Ajun, stăpânul timpului, care prefigurează anul care vine, dar și deținătorul puterii anului ce vine. Nașterea Mântuitorului, nașterea Luminii din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, este practic renașterea credinței și speranței într-o lume mai bună, într-o lumii a luminii și a iubirii, este puterea care ne leagă pe toți și toate de originea noastră, este puterea credinței. Dacă crezi sau dacă nu crezi ai dreptate, dar doar celor care cred cu adevărat li se deschid cerurile de deasupra lor și li se arată calea unde să-și trăiască viața. Viața veșnică! Doar cei care cred în Lumină, în iubire, pot avea parte de aceste fioruri și înălțări, de magia Crăciunului, doar cei care și-au curățat și deschis sufletele spre lumină pot simți iubirea dumnezeiască, pot să-l simtă pe Dumnezeu alături de ei.

Fie ca sărbătoarea Nașterii Mântuitorului să vă aducă tuturor bucuria, liniștea și împăcarea sufletească, să îngropăm ura, mizeriile și tristețea în groapa cu anul care-și dă ultima suflare și moare, și să ne lăsăm purtați în brațele mirajului lui Moș Ajun, un nou început dintr-un sfârșit, o nouă renaștere a speranțelor într-o lume mai bună și mai curată. Cerurile se deschid în noapte și coboară din înalturi calde șoapte, glasuri tainice de îngerași, colindă-n cor prin guri de copilași, să ne aducă un cadou frumos, nașterea Domnului Iisus Cristos .. Acel care ne-nvață ce-i menirea, urmându-I calea vieții, mântuirea.   

Obiceiuri de Craciun in Bucovina

Toate sarbatorile si praznicele crestine ne vorbesc despre unele evenimente sau fapte din viata Mantuitorului sau despre viata celor drepti. Praznicul Nasterii Domnului are o importanta deosebita, fiind sarbatoarea familiei, a parintilor, a bunicilor si in special a copiilor.

In cele ce urmeaza vom arata, succint, cum au inteles bucovinenii Nasterea lui Hristos si ce obiceiuri au consacrat acestui eveniment devenit una dintre cele mai marisarbatori ale crestinatatii. Cea mai veche denumire a sarbatorii este aceea de Craciun, cuvant care inseamna creatie, descoperire, facere.

Din legendele crestine populare aflam ca Mos Craciun era sotul Craciunesei, femeia care a gazduit-o pe Maica Domnului pentru a-L naste pe Iisus. De frica barbatului, Craciuneasa i-a oferit Maicii Domnului doar ieslea din grajd. Dupa nastere, toata gospodaria lui Craciun a fost invaluita de lumina, incat acesta, intorcandu-se acasa, a crezut ca este vorba de un incendiu. Dar, minune, fetele lui Craciun, schilodite de el, erau perfect sanatoase, avand mainile la loc si vederea recapatata. In semn de recunostinta, Craciun a luat un sac plin cu mere, nuci si covrigi pe care le-a impartit copiilor din sat, de aici tragandu-se datina darurilor de Craciun si a Mosului cu sacul.

In Bucovina, Craciunul este sarbatoarea care se pastreaza, poate, mai mult decat in alte parti, fara mari abateri de la traditie. In preajma Craciunului, se recupereaza sau se restituie lucrurile imprumutate prin sat, deoarece se considera ca nu este bine sa ai lucruri imprumutate pe durata sarbatorilor de iarna.

In ziua de Ajun, femeile obisnuiesc sa ascunda fusele de la furca de tors sau sa introduca o piatra in cuptor, crezand ca indeparteaza, in acest fel, serpii din preajma gospodariei. In dimineata aceleiasi zile se obisnuia, pana de curand, ca femeia sa iasa afara, cu mainile pline de aluat, sa mearga in livada si sa atinga fiecare pom zicand: "cum sunt mainile mele pline cu aluat, asa sa fie pomii incarcati cu rod la anul".

Craciunul este un minunat prilej pentru infrumusetarea interioarelor taranesti, gospodinele punand, acum, sub stresini diverse plante aromate (ochisele, minta creata, busuioc, maghiran), plante ce raman expuse acolo o perioada indelungata din anul viitor, aspect ilustrat si in textul unei colinde bucovinene:

" Streasina de busuioc,

Sa va fie cu noroc.

Streasina de maghiran,

Sa va fie peste an.

Streasina de minta creata,

Sa va fie pentru viata.

Streasina de bumbisor,

Sa va fie de - ajutor,

La fete si la feciori

Si noua de sarbatori."

Datinile de Craciun sunt pregatite cu mult inainte, odata cu Postul Craciunului (15 noiembrie), cand incep sa se constituie cetele de colindatori si se invata colindele ce vor fi rostite in timpul marii sarbatori.

In Bucovina, colindatul este nu numai o datina ci, prin modul de organizare, a devenit o adevarata institutie, cu legi si reguli specifice. Copiii si tinerii se intrunesc, din timp, in grupuri de cate 6 persoane, pentru alcatuirea viitoarelor cete, selectia facandu-se in functie de categoria sociala, afinitatile personale, calitatile morale sau gradele de rudenie. Tot din timp se alege si conducatorul cetei - numit vataf, calfa sau turc - ce trebuie sa fie un bun organizator, sa aiba autoritate asupra tinerilor, sa aiba o conduita morala ireprosabila si sa fie un bun dansator.

Repetitiile pentru insusirea colindelor se fac fie la casele tinerilor din ceata, fie la biserica, fie in cadrul sezatorilor, singurele manifestari socio-comunitare permise in Postul Craciunului, fie, mai nou, la caminul cultural.

Poate cel mai important moment in derularea sarbatorii Craciunului este seara de ajun, atunci cand se pregateste o masa speciala, numita "masa de ajun", si incep colindele.

Pregatirea mesei de ajun incepea in primele ore ale diminetii, cand gospodinele coceau colacii "rotunzi ca Soarele si Luna " si un colac special, numit "Creciun", frumos impodobit, impletit in forma cifrei opt, colac ce se pastra pana primavara, pentru a fi folosit in practicile inceputului de an agrar.

Tot acum erau preparate douasprezece feluri de mancare de post (grau pisat si fiert, prune afumate fierte, bob fiert, sarmale cu crupe, ciuperci tocate cu usturoi, bors de bureti, fasole fiarta si "sleita" etc), precum si mancaruri din peste. Bucatele erau asezate pe masa din "casa cea mare", dupa ce pe aceasta se asternea cea mai frumoasa fata de masa. Uneori, sub fata de masa se punea fan, peste masa se petrecea un fir de stramatura rosie, legat sub forma de cruce, iar pe colturile mesei se asezau maciulii de usturoi. in mijlocul mesei se aseza un colac rotund iar in jurul sau se ordonau douasprezece farfurii in care se aflau cele douasprezece feluri de mancare. Seara, dupa trecerea preotului cu icoana, intreaga familie se primenea si se aseza la aceasta masa.

Cina avea un caracter ritual, inainte de a se aseza la masa, toti membrii familiei ingenuncheau pentru rugaciune, dupa care capul familiei invoca spiritele mortilor, ce erau invitate sa participe la ospat, si hranea simbolic vitele din gospodarie, chemandu-le pe nume si aruncand peste cap cate putin din cele douasprezece feluri de mancare. Familia se aseza si se ridica in acelasi timp de la masa, in semn de deplina intelegere si comuniune. Exista interdictia de a se consuma in intregime cele douasprezece feluri de mancare, resturile fiind pastrate pe masa pana la Boboteaza, cand erau puse in hrana animalelor sau erau asezate intr-o farfurie in fereastra, alaturi de un pahar cu apa, pentru indestularea spiritelor mortilor.

Obiceiul mesei de Ajun, ce are intelesuri profunde si definitorii pentru lumea rurala traditionala, formata din plugari si pastori, se mai pastreaza, izolat, in satele de munte din Bucovina.

Colindatul, insa, moment culminant al Craciunului, s-a pastrat cu multa acuratete in majoritatea comunitatilor bucovinene. Datina este deschisa de catre copii, care, in jurul pranzului, in grupuri mici, incep colindul, trecand, pe rand, pe la toate casele. In trecut, micii colindatori, inainte de a pleca sa vesteasca Nasterea lui Iisus, se strangeau in cete pentru a-si cere iertare unii de la altii.

Colindele rostite de Craciun sunt considerate ca cele mai vechi forme literare, la noi fiind atestate inca din Evul Mediu. Redam mai jos o colinda veche culeasa din satul Udesti:

"Sculati, sculati mari plugari,

Ca va vin colindatori

Pe la patru cheutori.

Cheutoarea de la vale

A aprins o lumanare.

Lumanarea s-a aprins

Sfanturoaica s-a deschis.

O Isuse, prea Hristoasa,

Ramai gazda sanatoasa".

Rasplata traditionala a micilor colindatori consta in colacei, mere, pere si nuci dar in zilele noastre gazdele ofera mai ales bani si dulciuri.

Odata cu lasarea intunericului, satele sunt animate de colindele cetelor de flacai care strabat ulitele, de la un capat la altul al satului, pe intreg parcursul noptii. Tinerii se imbraca si astazi in costume de iarna traditionale, cu sumane sau cojoace, si au caciulile impodobite cu mirt si muscate. Seful cetei are caciula impodobita cu panglici multicolore, ca semn distinctiv. Pana catre mijlocul secolului al XX-lea, acompaniamentul colindatorilor se realiza doar cu fluierul si ciurul (o toba confectionata special pentru acest eveniment), pentru ca mai tarziu sa se generalizeze acompaniamentul cu fanfara sau cu instrumente muzicale moderne.

Dupa inceperea colindelor de noapte, oamenii considera sarbatorile incepute. Colindatorii pornesc de obicei de la casa sefului de ceata, trec pe la primarie si pe la preot, dupa care colinda intregul sat. Exista, insa, comunitati in care se organizeaza numai o singura ceata de feciori, casele fiind colindate pe rand, fara prioritati.

Ajunsi in curte, fara a rosti vreo formula de cerere a permisiunii, flacaii incep sa colinde. De la hiperbolizarea casei, a curtii si a activitatii gospodarului, repertoriul colindelor abordeaza subiecte diferite, care surprind, in mod alegoric, realitati cunoscute. Colindele nu folosesc versuri satirice ci numai urari de sanatate si de bun augur. In credinta localnicilor, colindele se rostesc pentru indepartarea diavolului si purificarea spatiului, de aceea se considera ca este mare pacat daca cineva sta cu poarta incuiata in noaptea ajunului de Craciun.

Dupa rostirea colindei la fereastra, flacaii sunt invitati in casa, sunt ospatati si rasplatiti. Atunci cand sunt insotiti de muzica, in casele cu fete, are loc o mica petrecere, fata fiind prima scoasa la joc de catre seful cetei sau, dupa caz, de catre flacaul care o simpatizeaza in mod deosebit.

In unele localitati (Solea, Poieni - Solea, Partestii de Sus, Cacica, Doroteia), concomitent cu cetele de colindatori se deplaseaza cetele de mascati - "babe si mosnegi" - care prin joc, gesturi si dialog transmit, in viziune proprie, principiul fertilitatii, ca un preambul al Anului Nou.

Daca in ziua si in noaptea Ajunului de Craciun doar copiii si flacaii umbla cu colinda, incepand din ziua Craciunului (25 decembrie) si incheind cu Boboteaza, gospodarii sunt cei care colinda pe la vecini, rude sau prieteni. in unele sate se intalneste si colinda bisericii, numita "colinda batrana", alcatuita numai din oameni casatoriti, care aduna, cu aceasta ocazie, fonduri banesti pentru biserica.

Spre deosebire de Anul Nou sau de alte sarbatori, in noptile Craciunului nu se intreprind nici un fel de practici magice.

Din dimineata de 25 decembrie incepe colindatul cu steaua. Mersul cu steaua presupune asocierea copiilor in grupuri de cate trei. Ei au ca recuzita o stea confectionata dintr-o vesca de sita cu raze din sipci de lemn, totul fiind imbracat in hartie colorata. Pe cap copiii poarta coroane de hartie iar cantecul de stea se compune din troparul Nasterii Domnului. Cantarea face referiri la efortul depus pentru gasirea pruncului Iisus si contine unele reflectii filozofice asupra vietii pamantene.

In unele sate, de la Craciun pana la Anul Nou, pot fi vazuti si irozii, grupuri formate din personaje biblice: craii Baltazar, Gaspar si Melchior, Irod imparat, preotul Ozia, ingerul si ciobanul.

Este, de fapt, o forma de teatru popular care se remarca prin seriozitatea temei tratate precum si prin vestimentatia socanta si atragatoare.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Port popular în Tismana, Gorj

         Din cele mai vechi timpuri,  arta noastră populară,  manifestată sub toate aspectele ei,  prezintă o bogăţie,  nepreţuită de comori,  poporul român având darul de a-şi tălmăci experienţa,  bucuria şi durerea prin obiceiuri,  costume populare,  cântece şi daruri.

         La 30 km de municipiul Târgu-Jiu,  parcă înecată în pădurile seculare se află localitatea noastră vestită prin renumita Mânăstire Tismana,  ce stă aşezata pe o "poliţă în creasta muntelui" încă din anii 1364-1377 ridicată de Radu I. Decorul splendid este dat de pădurile de stejar,  fag,  frasin şi brad în amestec cu bătrâni castani comestibili şi este completat de măiestria localnicilor în arta populara.

Dovada căutării meşterilor populari şi preferinţa către elementele apropiate lor, încă de foarte mult timp în urma, o întâlnim în redarea familiei Glogoveanu la Mânăstirea Tismana, unde apare o încercare de îmbinare a elementului de costum popular tradiţional cu cel boieresc-oriental.

         Şi cum este vestită în toată ţara, „Arta Casnică Tismana'', nu pot sa nu amintesc valoarea artistică a costumelor populare, ţesăturilor, cusăturilor şi covoarelor olteneşti care s-au lucrat aici încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, mai întâi în ateliere particulare.

         Ţesăturile sunt realizate la războiul manual, tehnicile de ţesut şi materiile prime utilizate fiind specifice locului. Ornamentele predominant geometrice sunt realizate în culori cu frecvenţă în roşu şi negru pe fond alb. Covorul oltenesc, cel mai solicitat, este considerat unul dintre cele mai valoroase tipuri de scoarţă romanească. Întâlnim şi aici motivele geometrice, dar sunt completate de elemente decorative florale, zoomorfe şi antropomorfe. Nu lipsesc chenarele ce au rol de a sublinia, de a completa şi a scoate în evidenţă compoziţia câmpului central. Coloritul este dat de albastrul ultramarin, verdele pastelat, roşu, vişiniu care reprezintă fondul şi determină cromatica ornamentelor.

         Preocuparea noastră permanentă de păstrare, transmitere şi continuare a folclorului romanesc s-a concretizat prin amenajarea în holul grădiniţei cu ajutorul părinţilor şi al copiilor a unui, „Colţ folcloric'', a unei expoziţii cu obiecte de artă populară din zona noastră. Am cultivat şi promovat la copii dragostea pentru ţesăturile olteneşti în cadrul cercului tehnico-aplicativ, „Mâini îndemânatice'', unde am folosit ghergheful şi trusa de traforaj cu ajutorul cărora am realizat micuţe carpete olteneşti, cusături şi sculpturi în lemn după priceperea şi iscusinţa micuţilor.

  

         Nu am uitat sa amintim bogăţia zonei noastre în crestături în lemn. Pădurile de stejar din zona noastră au lemn bun de construcţie, lemn rezistent şi dens care este apt de a primi măiestrite crestături. Casa a servit meşterilor populari ca punct central de orientare, adesea chiar ca model şi pentru acareturile din jurul casei: pivniţe, jitniţe, hambare, precum şi pentru acelea construite pentru nevoile colectivităţii ca: mori, hanuri, fântâni acoperite, biserici. Uşile caselor şi bisericilor, pridvorul, mobilier (lada de zestre, masa cu scaunele, masa de praznic, blidarul, dulapul ţărănesc, piciorul de la pat), obiecte de uz casnic (lingura de lemn, cauc, căpeţ, ploscă), unelte (ciutura de moară, grapa cu mărăcini din satul Izvarna, furca de tors, sucala, vârtelniţa, bâta ciobănească), obiecte de cult (cruce de conac din satul Celei, icoane din lemn), toate le întâlnim în casele noastre de la Tismana, construite de meşterii noştri populari, chiar şi-n ziua de azi. Şi aici diferitele compoziţii ornamentale sunt alcătuite din variate îmbinări de linii drepte şi frânte, linii curbe, cercuri şi semicercuri, formând, „sori'', „stele'', „cruci'', „valuri'', „crenguţe de brad'',  etc.

             Casele noastre din Tismana cu arhitectura lor din lemn şi îmbrăcate în scoarţe şi covoare olteneşti specifice zonei noastre, constituie o sursă inepuizabilă în cultivarea dragostei pentru tradiţia romanească la copilul mic, aici existând aşa zisul „leagăn al copilăriei''.

     O sursa inepuizabilă de valorificare a elementelor tradiţionale o reprezintă costumul popular care prin calităţile decorative şi ca structura este unitar şi diferit de celelalte costume gorjenesti. Întâlnim la Tismana costumul „schileresc'', a cărui denumire vine de la cel care a iniţiat acest costum, Schileru. Este realizat din dimie cu ornamentaţie foarte încărcată, alcătuit din pantaloni, vesta şi jacheta. Ornamentele sunt executate din şnur negru de mătase şi completate cu broderii discrete de mană, de culoare albă, roşu sau albastru închis.

         De-a lungul timpului costumul bărbătesc a evoluat începând sa se poarte cămaşa cu platca (cu guler înalt), caracteristica costumului schileresc, cusuta pe piept cu şabace (broderie fină de bumbac sau mătase albă, în tonuri de alb pe alb) cu aspect discret dar elegant.

         Întâlnim doua tipuri de costum femeiesc:

         -costumul cu catrinţe pereche;

         -costumul cu zavelca sau vâlnic.

         Costumul cu catrinţe se compune din cârpă albă de in sau bumbac, cămaşă lungă pană la glezne, catrinţoi în spate şi fâstâc în fata, brâu lat şi brăciri înguste, vesta şi haină lungă cu brânaş negru ori albastru, pieptar, opinci sau iminei.

         Costumul cu zavelca cuprinde cârpă albă de bumbac, cămaşa lungă compusă din ciupag şi poale cusute împreuna cu zavelca încreţită sau vâlnic încreţit.

         De o execuţie artistică remarcabilă sunt piesele de costum care îmbracă corpul de la talie în jos, ţesute din urzeală de cânepă sau bumbac şi băteală de lână, urzeala de borangic şi băteală de lână sau urzeală şi băteală din lână.

         Tehnicile prin care sunt alese motivele ornamentale sunt variate:

                   -alese în vergi (între ţesătură şi alesătură);

                   -alese în speteaza (se alege cu mâna);

                   -alese în degete, în aţa sau în sec;

                   -alese cu suveica (alternarea rândurilor de culoare cu suveica şi cu mana);

                   -alese pe rost sau în rost (folosite la compunerea motivelor);

                   -nevedite în patru iţe cu modele;

                   -alesătură în drot şi neveditul cu cocleţi cu modele în mai multe iţe.

         Căutând să pătrundem semnificaţia modelelor se constată că ele nu se aleg la întâmplare. Cele mai simple motive decorative geometrice sunt verguleţele, vergătura (adică linia dreapta dispusa orizontal), zimţişorii (linia punctată), îngrădea, păşituri, ochiuri (linii curbe). Printre motivele geometrice având la origine elemente din natura înconjurătoare ori din cosmos apar mai frecvent brăduţul,  râul,  steaua,  steluţa,  întâlnim şi motive zoomorfe: şarpe,  cocos,  păianjen,  etc.

  

         Costumul ungurenesc, întâlnit şi el în zona noastră,  în ansamblul sau apare de o sobrietate şi eleganta deosebita,  fapt datorat în egala măsură croiului, pieselor componente şi cromaticii care întruneşte doar doua culori: alb şi negru.

         A devenit o tradiţie în grădiniţă noastră ca preşcolarii să poarte costumul popular la toate serbările desfăşurate cu ocazia sărbătorilor de 1 Decembrie, Moş Crăciun,  8 Martie,  Ziua Eroilor etc. şi chiar în desfăşurarea unor activităţi metodice cu copiii. Aici nu putem sa nu amintim parteneriatul cu Gradiniţa Prundeni -Vâlcea, pe teme de tradiţii în cadrul căreia am derulat proiectul „Si te poartă cum ţi-i portul şi vorbeşte cum ţi-i vorba'' ajutând la valorificarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor privind arta, portul şi tradiţia zonei Olteniei. Incă mai este în derulare un alt proiect, „Pe urmele lui Nicodim'' în parteneriat cu Palatul copiilor din Drobeta Turnu Severin, proiect prin care se încearcă cultivarea dragostei pentru tradiţia romanească prin schimburi culturale (cântec, joc şi obiceiuri).

  

         Un alt mod de a trezi interesul pentru portul şi obiceiul străbun, l-au constituit vizitele la Arta Casnica Tismana cultivând dragostea şi respectul pentru acest gen de arta, iar sărbătorile de iarnă cu datinile şi obiceiurile străbune,  autenticitatea colindelor,  furcăria satului,  datul de pomana,  piţărăii au fost şi rămân un prilej ca micii preşcolari să aducă în faţa celor ancoraţi în cursul tumultuos al vieţii obiceiurile de odinioară.

   

Am participat cu copiii, îmbrăcaţi în costume populare în Parcul Central, unde au susţinut o frumoasă suită de dansuri populare specifice zonei noastre cu ocazia zilei de 1 Iunie,  sau am organizat parada costumelor populare în cadrul , „Festivalului cântecului, portului şi dansului oltenesc de la Tismana'' desfăşurat în data de 15 August a fiecărui an, prilej  în care am cultivat la copii dragostea pentru portul nostru tradiţional.

         Toate aceste acţiuni contribuie din plin la formarea personalităţii copiilor pentru că au o valoare etică şi estetică prin învăţăturile morale transmise şi nu putem concluziona următoarele:

         -este necesar să se facă cunoscute copiilor obiceiurile şi datinile străbune pentru a le cultiva dragostea pentru ţinutul natal;

         -cunoaşterea de către copii a obiceiurilor şi tradiţiilor populare străbune specifice locului şi folosirea nemijlocita a costumului popular autentic cu prilejul diferitelor ocazii;

         -găsirea celor mai accesibile mijloace de a prezenta copiilor de vârsta preşcolară obiceiurile şi tradiţiile noastre româneşti.

         Nu putem  să nu menţionăm că frumoasele obiceiuri şi tradiţii româneşti constituie o indiscutabilă carte a vieţii drept pentru care vom încheia intervenţia noastră cu câteva versuri.

  

                            Portul şi arta populara

                            Le găsim mereu la tara

                            Că ţăranul a adunat motive

                            Cu flori de pe câmpie

                            Si le-a aşezat pe ie,

                            Sau de la bradul şi stejarul unde a poposit

                            La umbra de s-a odihnit.

                            Ia roşie cu altiţă

                            De mama mea este făcută

                            Din pânza de în topită.

                            Râuri aleşi la un fir

                            Şi-s încinsă cu brăciri

                            Peste opregele înflorate,

                            Ce sunt în război lucrate.

                            Firul pe gard îl urzea,

        Apoi îl înnăvădea          

                            Prin iţe şi spata-l dădea

                            Si în război alegea

                            Florile de le ţesea.

                            Cu suveica fir dădea,

                            Bătea atent cu brâgla

                            Să nu se rupă spata.

                            Floarea pe pânză se-arată

                            După cocleţii de pe vatră,

                            Iar cu gâsca şi gânsacul

                             Pe sul pânza o strângea

                            Si toata iarna lucra,

                            Vâlnice, macaturi, scoarţe,

                            Casa ca sa o îmbrace.

                            Capul este acoperit

                            Cu marama de borangic,

                            De la viermii de mătase

                            Si-i ţesuta cu migală

                            De femeia de la ţară.

                            Cu suveica printre fire

                            Din borangicul subţire

                            Chiar şi eu, deşi sunt mică,

                            Zi de zi mă străduiesc

                            Meşteşugul să-l desluşesc.

                            Stând lângă mama în casa

                            Îmi explică cum se coasă,

Costumele bărbăteşti.

Vesta, pantalon, mintean,

                            Cu suita şi găitan.

                            Tot la Tismana găsesc

                            Costumul ungurenesc,

                            In doua sate de la noi

                            Unde-s crescători de oi.

                            Sobru dar şi elegant,

                            De ungureni e purtat.

                            Are un decor brodat

                            Din tonuri de negru  pe alb lucrat.

                            Ia din sifon , e albă

                            Cu bandă de mătase neagră,

                            Pe mânecă şi pe piepţi

                            E rând negru cu arnici.

                   Fusta din sifon plisată,

                   Scoarţe negre-n fată, spate

                   Cu broderii decupate

                   Şi vesta de catifea

                   Fară motive pe ea.

                   Basma neagră, franjurată

                   Din mătase e lucrată.

                   Ca-n Tismana nu găseşti

                   Covoare olteneşti.

                   Sunt ţesute pe gherghef,

                   Aşezat pe verticala

                   Si alta e iscusinţa

                            Ca se „bat'' cu furculiţa.

                            Tot la Tismana găseşti,

                            In satul numit Topeşti

                            Meşteri care ştiu lucra

                            Si cu mana lor sculpta,

                            Stâlpi, pridvoare, acoperişuri

                            Dar şi alte mărunţişuri,

                            Cum ar fi furca de tors,

                            Totu-i prea frumos.

                            Arta noastră populară

                            Este cunoscuta-n ţară.

Sursa: http://grupa.trei.ro/

Sarbatorile de iarna in traditia populara

De la San Nicoara la Mos Niculae

(6 decembrie) Poporul are habar mai putin de identitatea si biografia reala a Sfantului Nicolae, desi il tine foarte drag. San Nicoara, cum era indeobste numit in lumea traditionala, este mai degraba un personaj mitologic, in jurul caruia s-au tesut legende diverse si uneori nastrusnice, cu vagi ecouri din cultul bisericesc. El ar fi al doilea sfant facut de Dumnezeu si ar sta de-a stanga Acestuia (primul facut, Mihail, are cinstea sa stea de-a dreapta). San Nicoara (ajutat de San Toader) pazeste Soarele, care are adesea tendinta sa fuga, ca un cal naravas. San Nicoara e acum batran, dar in tineretile lui unii zic ca ar fi fost podar, iar altii ca ar fi fost corabier si pescar (ca protector al corabierilor, Sf. Nicolae este cunoscut pe scara larga, atat in Rasarit cat si in Apus). El ar fi oprit si apele Potopului pe vremea lui Noe. Se pare ca ipostaza de Mos Niculae, cu obiceiul de a face daruri copiilor (dulciuri pentru cei cuminti, insa nuieluse pentru cei neastamparati) e o inovatie oraseneasca, prefigurand darnicia mai substantiala a lui Mos Craciun.

Ignatul (20 decembrie)

Numele zilei se trage de la Sf. Mucenic Ignatie Teoforul, trecut in calendarul bisericescla data respectiva. Pentru tarani, Ignat a fost insa un simplu om necajit care, vrand sa-si taie porcul, ca tot romanul, a scapat securea in capul lui tata-sau, omorandu-l pe loc, apoi caindu-se toata viata si primind mila de la Dumnezeu si Sfantul Petru. In ziua de Ignat se taie porcul si nu e bine sa lucrezi altceva. Cand tai porcul (care mai nou cica ar trebui adormit, dupa normele europene!), zici: „Ignat, Ignat, / Porc umflat“. Porcul nu-i luat chiar pe nepregatite, caci se spune ca, in noaptea de dinaintea Ignatului, isi viseaza cutitul... Cu sangele porcului se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca sa fie sanatosi peste an. Dupa taiere si transare, urmeaza „pomana porcului“, la care iau parte casnicii si ajutoarele. Regretata Irina Nicolau observa ca in popor se face o fina deosebire intre a taia porcul si a-l omori: daca respecti intru totul regulile traditionale (cum il injunghii, cum il parlesti, cum il transezi, cum il chivernisesti), atunci il tai (ceea ce e in firea lucrurilor, placand si lui Dumnezeu), in vreme ce, daca incalci regulile (ritualul), atunci se cheama ca-l omori, prefacand sacrificiul legiuit in crima nelegiuita! O vorba spune ca cine n-are porc gras de Craciun si cutit ascutit la vremea pepenilor, acela n-a cunoscut fericirea. Se mai zice, de asemenea: „Pastele fudulul“ si „Craciun satulul“ (niciodata romanul nu mananca atat de mult si de greu, ceea ce uneori umbreste bucuria spirituala a Craciunului, riscand sa-l prefaca in sarbatoare a pantecului, ispasita prin revolta ficatului sau a matelor, mai ales daca s-a tinut postul prealabil).

Mos Ajunul (24 decembrie)

Ajunul Craciunului apare personificat in chipul unui mos cumsecade, frate mai mic al lui Mos Craciun si despre care se spune ca ar fi fost pastor: Mos Ajunul. Acesta pare mai autohton decat Mos Craciunul actual, de import occidental. Romanul se pune sa chefuiasca inca din seara de ajun, cand in unele parti se crede ca vin si sufletele mortilor sa petreaca laolalta cu cei vii. Ca atare, pe masa se pune hrana anume si pentru ei (s-ar zice ca mortii nu prea trag la carne, ci mai degraba la colaci, turte si cozonaci). Copiii umbla cu Mos Ajunul („Ne dati ori nu ne dati...?“) si primesc mai ales nuci si covrigi. E bine sa se imparta bucate, atat in numele mortilor, cat si ca semn de belsug, fiind rastimpul prin excelenta al darurilor. Lipsa reciprocitatii e rau vazuta, iar pe alocuri se crede ca zgarcitii incaseaza pedepse de la Mos Ajun (cele mai grele fiind ale acelora care nu primesc uratorii). Daruitul de bani nu intra in optica traditionala, incetatenindu-se abia in mahalale oraselor (mai ales o data cu „tiganizarea“ colindatului).

Mos Craciun (25 decembrie)

Mos Craciunul cu plete dalbe, astazi imbracat in costum rosu, cu sacul doldora de jucarii sau alte atentii, deplasandu-se in sanie trasa de reni, de cerbi sau de iepurasi, nu tine deloc de vechile traditii romanesti, ci reprezinta, ca si pomul (bradul) de Craciun, un imprumut tarziu din lumea apuseana, neatestat la noi inainte de secolul al 19-lea. Comunistii l-au rebotezat Mos Gerila (uzand abil tot de un nume de personaj fantastic din basmele populare), pentru a estompa pe cat cu putinta implicatiile religioase. Traditia crestina spune ca Mos Craciun ar fi fost proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului in care a nascut Fecioara. Dupa o alta varianta a legendei, el a fost, dimpotriva, un om bogat si rau, care ar fi refuzat sa dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevasta-sa, Craciuneasa. Ba mai mult, de furie ca femeia i-a ajutat pe straini, el i-ar fi taiat mainile de la coate, dar acestea s-au refacut in scalda Pruncului. Pentru inima ei buna, Craciuneasa trece drept patroana a moaselor. In fata unei asemenea minuni, Craciun insusi se spaseste si se crestineaza, devenind primul dintre sfinti. S-a spus si ca personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeitati pagane a locului. Se stie, bunaoara, ca sarbatoarea Nasterii Domnului s-a suprapus pe vechea sarbatoare a nasterii zeului Mithra (Natalis Solis Invicti). In vechime, crestinii sarbatoreau tot acum si Anul Nou, ceea ce explica faptul ca Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri si „Craciunul cel mic“.

Colindatul

Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei stravechi, desigur precrestin, dar care, in timp, a ajuns sa faca, s-ar zice, casa buna cu crestinismul. Cantecelele respective atrag norocul sau binecuvintarea asupra oamenilor si gospodariilor, pentru tot anul care urmeaza. In vechime, colindele erau „specializate“ (de preot, de pastor, de fata mare etc.). O categorie importanta de colinde sunt strict legate de Craciunul bisericesc, evocand inchinarea magilor (Viflaimul sau Vicleimul - stalcire a numelui Betleem) sau panica si viclenia lui Irod (Irozii), culminand cu taierea pruncilor (cei 14000, pe care Biserica ii pomeneste pe 29 decembrie). Scenariile sunt simple, cuceritoare in naivitatea lor. Cam in acelasi timp, flacaii umbla cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, in cete pestrite si galagioase (ca e un obicei pagan se vede si din aceea ca in unele parti se zice ca astfel de colindatori „glumeti“ ar fi parasiti vreme de 6 saptamani de ingerul lor pazitor!), iar copiii cu Steaua („Cine primeste steaua cea frumoasa si luminoasa...“). Cantecele de stea cu care suntem familiarizati astazi (mai ales „Steaua sus rasare...“) sunt de origine culta, adeseori chiar bisericeasca. Plugusorul si Sorcova sunt legate de innoirea anului, neavand nici o legatura cu ciclul religios al Craciunului. Din pacate, toate par a fi pe cale de disparitie, sau in orice caz iremediabil compromise de transformarea lor intr-o forma de cersit tiganesc (extinsa stupid si penibil cam de pe la Sf. Nicolae si pana la Sf. Vasile).

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/